Anul acesta se împlinesc 32 de ani de la Revoluția română din decembrie 1989. Momentul în sine a fost unul de cotitură din punct de vedere politic, social și economic în istoria României. Un regim politic totalitar de factură comunistă care a guvernat țara aproape jumătate de secol a în mod ilegitim și criminal a fost înlocuit de un regim politic nou care avea la bază principii democratice precum multipartidismul, alegeri libere și separația puterilor în stat.
Nesfârșita tranziție
În practică însă, tranziția României spre democrație a fost una dificilă și pe alocuri anevoioasă. Traseul politic al României post-comuniste a început în 1990 cu reapariția “partidelor istorice” – PNL, PNȚCD și PSDR. A urmat adoptarea primei Constituții post-decembriste din 1991 care oferea cadrul instituțional necesar. Totuși, frământările politico-sociale și instabilitatea cronică din primii ani ai democrației românești – cele patru mineriade, conflictul inter-etnic de la Târgu Mureș și căderea guvernului Petre Român – au pus între paranteze atât calitatea democrației autohtone cât și parcursul euro-atlantic al României.
În 1996 are loc prima alternanță guvernamentală, Alianța Civică reușind să câștige alegerile parlamentare și prezidențiale. În literatura de specialitate axată pe teoria democrației se vorbește despre așa numitul test al dublei alternanțe (two turnover test) care stabilizează sistemului politic și încheie tranziția către democrație. În România, dubla alternanță are loc în anul 2000, atunci când PDSR câștigă alegerile prezidențiale și obține cele mai mari scoruri în cele parlamentare. În ciuda acestui exercițiu democratic necesar, a cincea mineriadă din ianuarie 1999 demonstrează din nou fragilitatea democrației din țară. Dar România ratează primul val de extindere al NATO (1997) și al UE (2004). Totuși, aceasta este și perioada în care se formează un consens la nivelul forțelor politice în privința apartenenței României la valorile europene și al necesității aderării la structurile euro-atlantice. Acest lucru se realizează mai întâi în 2004, atunci când România devine membră NATO și mai apoi în 2007, când devine membră UE.
La 32 de ani de la începutul tranziției către democrație, România se află în familia europeană și este membră a celei mai puternice alianțe politico-militare de după al Doilea Război Mondial – NATO. Cu toate acestea, o mulțime de alte obiective politice așteaptă să fie îndeplinite în continuare. Aderarea la spațiul Schengen, adoptarea monedei euro și independența justiției, rămân obiective de politică internă și externă pentru viitoarele guvernări. În 2019 România a exercitat timp de 6 luni președinția Consiliului Uniunii Europene, luându-și astfel în serios atribuțiile de membru al comunității europene. Țara noastră contribuie cu 2% din PIB pentru apărarea NATO, fiind unul dintre cei mai mari contribuabili în această alianță politico-militară. Problema statului de drept rămâne totuși esențială. De asemenea, noile provocări tehnologice, politice, economice și epidemiologice reclamă necesitatea unei guvernări eficiente. Toate reușitele din ultimii 32 de ani nu se puteau realiza în absența delimitării de regimul comunist.
La 32 de ani de la prăbușirea regimului comunist, România mai are încă obiective politice de îndeplinit la nivelul Uniunii Europene și al politicii interne însă, în linii mari, transformarea politică a țării și evoluția spre o democrație consolidată nu poate fi contestată.
