Zilele trecute, în cadrul unei conferință de presă cu jurnaliștii, președintele Klaus Iohannis a declarat că nu exclude posibilitatea de a fi succesorul lui Jens Stoltenberg la șefia NATO. Mandatul actualului secretar general NATO va expira pe 30 septembrie 2023.
„Dacă mi s-ar face o astfel de propunere, aș evalua situația foarte serios și aș face o declarație publică”, a spus președintele. În prezent, România ocupă poziția de secretar general adjunct al NATO, Mircea Geoană deținând această funcție din toamna anului 2019.NATO îi caută un succesor lui Jens Stoltenberg, al cărui mandat de secretar general al organizației expiră în toamna anului viitor. Totuși, un lucru este cert – dacă Klaus Iohannis va deveni un candidat serios pentru șefia NATO, acesta va avea de înfruntat o serie de contracandidați puternici.
Procedura de selecție a secretarului general al NATO
O primă observație care ar trebui făcută ține de modalitatea de selecție a secretarului general al NATO. Din acest punct de vedere răspunsul este simplu: nu există un proces formal de selectare a secretarului general. În mod tradițional, statele membre NATO ajung la un consens cu privire la persoana care ar trebui să ocupe în continuare funcția de secretar general. Uneori mandatul poate fi prelungi, în situații excepționale. De pildă, termenul actualului secretar general Jens Stoltenberg trebuia să se încheie în septembrie 2022, dar din cauza invaziei ruse în Ucraina, mandatul acestuia a fost prelungit cu încă un an de zile. Procedura de selecție are loc adesea prin canale diplomatice informale și nu de puține ori poate genera controverse. De pildă, în 2009, au apărut controverse cu privire la alegerea lui Anders Fogh Rasmussen ca secretar general, din cauza opoziției Turciei.
În acest context, contează mult vocea marilor puteri din NATO și preferințele lor. Cu alte cuvinte, dacă Klaus Iohannis și-ar dori un mandat în fruntea NATO, ar trebui să atragă de partea sa sprijinul unor state importante, iar cel mai important stat din NATO rămâne SUA.
Lista posibililor candidați pentru șefia NATO
A doua observație este legată de lista posibililor contracandidați pentru șefia NATO. De-a lungul istoriei majoritatea secretarilor generali ai NATO au provenit din țările vestice sau nordice. Italia a avut trei secretari generali (Manlio Brosio, Sergio Balanzino, Alessandro Minuto-Rizzo), deși Sergio Balanzino a ocupat de două ori funcția, iar Alessandro Minuto-Rizzo a ocupat această funcție doar 15 zile. Marea Britanie a avut trei secretari generali (Hastings Ismay – primul secretar general al NATO, Peter Carington și George Robertson). Olanda a dat și ea trei secretari generali din 13 câți au fost în total (Dirk Stikker, Joseph Luns și Jaap de Hoop Scheffer). Belgia a avut doi secretari generali (Paul-Henri Spaak și Willy Claes), iar Spania, Germania, Danemarca și Norvegia au avut fiecare câte un secretar general al NATO.
În acest context, șansele sunt ca viitorul secretar general al NATO să provină tot dintr-un stat vestic sau nordic. Un secretar general dintr-un stat est european ar reprezenta o premieră absolută. La începutul anului, presa franceză scria că un posibil candidat serios la șefia NATO ar putea fi actualul ministru de Externe din Belgia, Sophie Wilmès. Aceasta era agreată nu doar de Belgia, ci și de Franța. În cazul în care aceasta îl va succeda pe Stoltenberg, ea ar deveni prima femeie din istorie care ar ocupa funcția de secretar general al NATO. Pe lângă Wilmès, presa germană mai vehicula câteva nume de posibili candidați la șefia NATO.Pe listă se aflau nume grele precum fostul premier britanic Theresa May, prim-ministrul olandez Mark Rutte, prim-ministrul Estoniei, Kaja Kallas și fostul comisar european pentru politică externă Federica Mogherini. Cu toate acestea, presa germană îl menționa printre posibilii candidați și pe președintele român, Klaus Iohannis.
În concluzie, există o mulțime de nume grele care sunt luate în calcul în marile capitale europene și la Washington pentru a-i succeda lui Jens Stoltenberg la șefia NATO. Procedura informală de selecție a secretarului general și istoria celor 13 secretari nu sunt de partea candidaților est-europeni. Cu toate acestea, o numire surpriză nu trebuie exclusă.
