În ultimii 30 de ani, opoziția parlamentară din România s-a confruntat cu suișuri și coborâșuri. În câteva ocazii notabile ea s-a constituit ca o adevărată alternativă față de abuzurile puterii (perioada anilor ’90 FSN). În alte situații, opoziția s-a concentrat obsesiv pe o singură instituție – președinția (perioada Traian Băsescu), ignorând-și rolul central, acela de a oferi alternative față de politicile publice ale puterii. De-a lungul timpului, trendul a fost către o opoziție tot mai slabă, tot mai fragmentată și în crize de idei.
În acest articol, oferim o prezentare istorică a opoziției politice românești din 1989 până în prezent, explorând provocările și succesele care au marcat dezvoltarea acesteia.
Anii de început ai opoziției (1989 – 1996)
Perioada de după căderea regimului comunist din România a fost marcată de instabilitate politică și incertitudine. România începea o tranziție lentă către un nou sistem democratic, iar în acest nou sistem democrat opoziția politică ar fi trebuit să joace un rol important, spre deosebire de perioada comunistă în care orice formă de opoziție era anihilată din fașă. Frontul Salvării Naționale (FSN) a fost partidul de guvernământ care a dominat scena politică românească în această perioadă. Dar ambițiile hegemonice ale FSN riscau să distrugă tânăra democrație românească. Pe acest fond își vor face simțită prezența mai multe voci disidente care vor forma treptat opoziția democratică din România – Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚ-CD), Partidul Național Liberal (PNL) și Uniunea Democrată Maghiară din România (UDMR). Principala provocare a opoziției politice în această perioadă a fost aceea de a se impune ca o alternativă credibilă la supremația FSN.
Alternativele FSN: maturizarea opoziției politice (1996-2000)
În 1996 principalele partide de opoziție reușesc să se coalizeze în ceea ce va deveni Convenția Democrată (CDR). CDR avea să câștige alegerile din 1996 producând primul șoc al democrației post-decembriste românești. Înfrângerea FSN a trimis unde de șoc în interiorul mișcării conduse de Ion Iliescu și avea să genereze prima mare ruptură din care își vor face apariția două noi partide – PSD și PD. Din acest partid din urmă avea să își facă apariția mai târziu Traian Băsescu, cel care va obține două mandate de președinte.
Succesul CDR a însemnat un moment de cotitură în politica românească, marcând primul transfer pașnic al puterii către opoziție, sau prima alternanță. Dincolo de importanța acestui moment pentru stabilitatea oricărei democrații (testul dublei alternanţe este esențial în orice democrație), victoria CDR a demonstrat o maturizare a opoziției parlamentare din România.
Epoca social democraților și pierderea rolului opoziției (2000 – 2016)
În ciuda victoriei impresionante a CDR în 1996, alianța avea să se erodeze în timp. De cealaltă parte PSD, trecut în opoziție pentru prima dată avea să învețe jocul politic și va reuși să revină la putere după alegerile din 2000, marcând practic a doua alternanță în democrația românească (a doua victorie a opoziției). Odată venit la putere, PSD avea să devină principalul partid din țară, menținându-se la putere printr-o combinație de victorii electorale și manevre politice. Opoziția s-a străduit în această perioadă să prezinte un front unit împotriva partidului de guvernământ, dar a fost adesea divizată de conflicte interne.
În democrația românească devenise deja clar că doar o alianță de partide poate dărâma puterea. Politica de coaliție devine regula în democrația românească, de vreme ce puterea nu mai era compusă dintr-un singur partid, iar opoziția, încă din perioada CDR era formată tot dintr-o alianță pestriță de partide de pe întreg spectrul politic. Aceasta este totodată și perioada în care PSD înregistrează primele eșecuri în cadrul alegerilor prezidențiale. Venirea la putere a lui Traian Băsescu și mandatul să hiperpersonalizat a însemnat o concentrare obsesivă a opoziției asupra președintelui. Expresia cea mai clară a faptului că opoziția nu mai furniza alternative la politicile publice ale puterii a fost alianța dintre PNL și PSD, respectiv USL. Motivul pentru care această alianță a fost constituită la momentul respectiv era legat mai degrabă de opoziția față de Traian Băsescu, decât de furnizarea unor alternative la politicile puterii. De altfel, USL a încercat chiar suspendarea președintelui.
Opoziția politică tot mai fragmentată (2016 – prezent)
În ultimii ani, opoziția politică din România s-a dovedit a fi tot mai fragmentată și mai incapabilă de a se constitui ca o alternativă față de putere. Singurul moment bun al opoziției în această perioadă a fost anul 2019, atunci când, ajutați și de scandalul de corupție în care a fost implicat liderul PSD de la vremea respectivă, Liviu Dragnea, opoziția compusă din PNL, USRPLUS și UDMR, alături de câteva voci disidente din PSD, a reușit să se coalizeze pentru a răsturna guvernul condus de Viorica Dăncilă. PSD a trecut în opoziție, unde însă nu a avut un competitor real și singurul scop al social democraților a fost să revină cât mai repede în punctul în care erau în 2019.
După nici măcar 2 ani, PSD se reîntorcea la putere, într-o alianță cu PNL. Opoziția, fragmentată, devenea incapabilă să ofere alternative reale la politicile puterii. Astăzi, această opoziție, compusă din USR și AUR are propriile divergențe ideologice, astfel că cele două formațiuni nu pot face front comun în fața coaliției PSD – PNL. Fără un lider, opoziția pare acum tot mai puțin capabilă să își îndeplinească rolul.
În concluzie, opoziția politică românească s-a confruntat cu o serie de provocări și succese de la căderea regimului comunist și până în prezent. În cea mai mare parte a acestei perioade, opoziția a rămas o forță vitală, contestând guvernul pe o serie de probleme și militând pentru schimbare. În ultimii ani însă, clivajele sociale și polarizarea politică fac ca forțele politice din opoziție să nu mai poată face front comun în fața puterii. Decăderea opoziției este așadar caracteristica acestei perioade.
