Zilele acestea, autocratul rus Vladimir Putin a făcut o serie de declarații controversate legate de scutul de la Deveselu, de pe teritoriul României. După ce l-a invitat pe premierul maghiar, Viktor Orban la Moscova, iar acesta din urmă a onorat invitația, Vladimir Putin a declarat într-o conferință de presă comună că scutul antirachetă de la Deveselu ar fi o amenințare pentru Rusia. Ministrul Afacerilor Externe din România, Bogdan Aurescu a reacționat într-o intervenție pentru CNN, catalogând declarațiile lui Putin drept un nonsens.
“Este un nonsens să afirmi că un scut pur defensiv, care nu este îndreptat împotriva Rusiei, ci vizează posibile amenințări cu rachetă provenite din afara spațiului euroatlantic, reprezintă o amenințare pentru Rusia…suntem pregătiți să permitem Rusiei să verifice dacă există în România orice fel de rachete ofensive. Și nu există, asta e absolut sigur”, a spus Aurescu.
Jocul Rusiei
Declarațiile lui Putin trebuie citite în contextul evenimentelor care se desfășoară în apropierea Flancului Estic al NATO. Autocratul de la Kremlin și-a făcut clar intențiile într-un document anterior trimis Washingtonului prin care cerea nu doar ca Ucraina să nu se angajeze pe calea aderării la NATO în viitor, ci și ca Alianța Nord-Atlantică să își retragă efectivele din state precum România sau Bulgaria. Putin urmărește o reîntoarcere la primii ani de după finalul Războiului Rece, atunci când Rusia era prea slabă pentru a stopa o eventuală extindere a NATO spre Est. Din acest motiv, Putin caută pretexte care să îi justifice planul. În realitate însă nu doar că așa ceva este imposibil în noua arhitectură de securitate din Europa, așa cum susțin și reprezentanții NATO, dar Rusia nu poate poza în victimă, atâta vreme cât ea a fost agresorul în ultimii ani.
Rusia a încurajat în mod direct o serie de conflicte înghețate în spațiul ex-Sovietic, menținând o prezență militară în Transnistria, Oseția de Sud, Abhazia și mai recent în Crimeea. În 2008 a intervenit militar în Georgia, sprijinind cele două regiuni separatiste – Abhazia și Oseția de Sud, iar în 2014 a anexat în mod ilegal Crimeea printr-un așa zis referendum. Ulterior a întreținut o mișcare separatistă în estul Ucraine, în Donbas și Luhansk. În aprilie, anul trecut, Putin mobiliza aproximativ 70.000 de militari ruși la granița cu Ucraina, stârnind neliniști la Washington și pe Flancul Estic al NATO. Evenimentele au dus la un prim summit între președintele Statelor Unite, Joe Biden și Putin, în iunie la Geneva. Trupele ruse au fost retrase, lăsând însă provizii în urma lor. Apoi în iulie Putin avea să publice un soi de memoriu intitulat “Despre unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor”. Plin de detalii istorice obscure, acest memoriu avea un mesaj clar – orientarea pro-Occidentală a Ucrainei nu este tolerată la Moscova. Putin avea să mărească din nou potul în lunile următoare. În septembrie și octombrie, forțele militare ruse se reîntorceau pe pozițiile anterioare, la granița cu Ucraina. Din nou alarma a sunat la Washington și în capitalele europene. Forțele militare ruse aveau să ajungă la peste 100.000 de militari până la sfârșitul anului 2021, iar negocierile dintre Rusia și Statele Unite nu aveau să ducă la o detensionare vizibilă a situației.
Retrospectiva faptelor arată clar cine este agresorul. Rusia vrea să încalce suveranitatea Ucrainei și încearcă să aibă un drept de veto în ceea ce privește orientarea pro-Occidentală a statului. În același timp Putin caută motive prin care să justifice o eventuală intervenție militară în Ucraina. În acest joc adevărul nu mai contează pentru decidenții politici de la Kremlin, iar propaganda rusă încearcă să se asigure că adevărul va fi uitat treptat și în capitalele europene.
