Principalele subiecte din campania pentru prezidențiale au fost păstrarea parteneriatului strategic cu Statele Unite, consolidarea poziției în Uniunea Europeană, dar și aderarea la Spațiul Schengen. Pe hârtie toate lucrurile sunt realizate sau realizabile. Realitatea este, din păcate, cu totul alta.
România este un partener apreciat îndelung de statele Uniunii Europene, dar și de Statele Unite, asta doar în fața camerelor. Aderarea la spațiul european a fost salutată de către membrii mai vechi au Uniunii, ba mai mult, România părea că este primită cu brațele deschise, iar calitatea de membru va fi presărată doar cu lapte și miere. După cei 7 ani de la aderare situația nu este cum s-ar fi așteptat orice român. România se confruntă cu piedici cauzate de interese pur politice venite din partea celor care ar trebui să îi fie parteneri, iar cetățenii săi sunt pe mai departe considerați ca nefăcând parte din Uniunea Europeană.
De asemenea, în România parteneriatul strategic cu Statele Unite este văzut drept un fel de „biblie” a relațiilor externe. Se pare că acest parteneriat este important doar pentru partea română. Americanii, pe de altă parte, nu par a acorda atenție, fie ea cât de mică, relației cu România dacă e să ne luăm după realitatea din teren, adică lipsa unui ambasador al SUA la București.
Totodată, relația existentă între SUA și România este atât de „puternică” încât românii sunt printre singurii cetățeni din Uniunea Europeană care nu pot călători fără vize pe tărâmul american.
Guvernanții, precum și întreaga clasă politică, se îmbată cu „apă chioară” în ceea ce privește rolul României în Uniunea Europeană. În ieșirile publice din țară toți politicienii vorbesc despre România drept un lider regional al Uniunii și că importanța noastră a crescut în ultimii 7 ani. Însă, atât de mare este importanța noastră încât românii sunt văzuți de unele state drept un popor de mâna a doua.
Faptul că problemele României sunt puse pe planul doi a fost confirmat în mai multe rânduri în Consiliile Europene care au tot avut loc. De asemenea, oficialii statelor membre demonstrează pe zi ce trece că aderarea din 2007 a României a fost una pripită și că au unele regrete cu privire la acel moment. Însă, nevoia de a da un semnal către popoarele ex-comuniste a făcut ca România și Bulgaria să fie acceptate.
Acest fapt este confirmat de modul în care acționează statele membre față de România. Mecanismul de Cooperare și Verificare, cel care trebuia să reprezinte un proces de verificare regulată a progreselor pe care România și Bulgaria le au în ceea ce privește reforma sistemului judiciar, corupția și crima organizată, și-a pierdut de mult însemnătatea și este utilizat pe post de „frână” pentru cele două state. Ceea ce putem constata este că acest MCV a devenit un instrument pur politic, pe care mai marii Europei îl utilizează după cum doresc.
MCV-ul a ajuns un adevărat obstacol în fața aderării României și Bulgariei la Spațiul Schengen. Deși cele două state îndeplinesc toate criteriile cerute de Uniunea Europeană, decizia politică a statelor membre este cea care stă în calea acestei integrări. Iar argumentul este de fiecare dată același: MCV.
Încă o dată, România va trebui să spună pas aderării la Uniunea Europeană pentru că Germania nu este de acord, așa cum a lăsat de înțeles Preşedintele Comisiei pentru afaceri interne din Bundestag, Wolfgang Bosbach. Acesta a declarat că România nu va adera la Schengen în 2015, subliniind că alegerea lui Klaus Iohannis în funcţia de preşedinte nu înseamnă că situaţia politică din ţară se va schimba în mod fundamental.
România a ajuns să fie considerată, dacă e să privim per ansamblu toată evoluția acestui MCV și a relațiilor cu statele Uniunii și cu SUA, drept oaia neagră a Europei, împreună desigur cu Bulgaria. Statul român este singurul pentru care contează să fie partener cu celelalte state, reciproca nefiind valabilă. În aceste condiții este logică întrebarea – cât va trebui să mai așteptăm până vom fi luați în serios?
