Evoluție, tată! Nu mai avem doar rockeri și maneliști, corporatiști și pensionari, elevi și infractori, peneliști și useriști. A mai apărut o specie de gânditor urban: cinșpeminutistul.
Cinșpeminutistul este o vietate adorabilă. Ca un pârș. Care, deși are viață, metabolism, viață sexuală de rozător, e încadrat la altceva doar pentru că se poartă diferit, nimeni nu crede că e rudă cu șobolanul.
Ce vreau să zic este că cinșpeminutistul este la fel de prost ca cel care votează PSD, PNL, AUR, USR, ca cei care cred în știința din spatele deciziilor guvernamentale sau în conspirațiile reptilienilor. Vorbește despre orașul de cinșpe minute cum vorbesc eu despre Monica Bellucci, fără să se fi întâlnit vreodată cu idealul.
Ce îl face pe cinșpeminutist mai prost decât pe alții este sentimentul de siguranță că doar așa i se pot rezolva problemele urbane. El locuiește acum într-un oraș murdar, nesigur, furat cu fiecare bordură și are senzația că dacă-l face poligon și cușcă în același timp toate astea o să dispară. Că dacă Primăria o să dea bani pe autobuze electrice și el o să lase mașina acasă o să fie și roșiile ieftine la piață și shaorma lipsită de carcalaci. Că vecinii n-o să mai pună manele la maxim, că interlopii vor dispărea, că acolo unde e uzina aia de vată minerală care emite vapori de benzen cancerigen o să fie un loc de joacă pentru pisici vegetariene.
Mi se pare epic. Imaginează-ți un câine care aleargă prin toată curtea de când era mic, devenind fericit după ce-l muți într-un țarc de doi pe doi, cu pardoseală încălzită, unde mâncarea curge în bol la o simplă apăsare de lăbuță.
