Vreme de secole, femeile românce au fost considerate inferioare bărbaţilor, iar dreptul electoral le-a fost interzis. După o luptă acerbă dusă de feministele din România, dreptul la vot pentru femei a fost câştigat abia prin Constituţia din 1938.
Reprezentantele sexului frumos din România au avut vreme de secole doar statut de femei de casă, fără drepturi, fiind socotite inferioare bărbaţilor. În perioada interbelică, organizaţiile feministe din România au dus o luptă grea pentru câştigarea dreptului la vot, un drept care s-a concretizat abia prin Constituţia din 1938. Perioada interbelică a fost cea în care s-a făcut trecerea de la femeia de casă la doamna cu drepturi în societate, în urma unei lupte duse de doamne pentru emanciparea şi câştigarea drepturilor electorale, potrivit historia.ro.
Accesul în viaţa politică a femeilor din România nu ar fi fost posibilă fără contribuţia reprezentantelor mişcării feministe. Încă de la finalul anilor 1800, voci feministe militau pentru drepturile femeilor.
În 1896, Adela Xenopol pleda pentru statutul de cetăţean al femeilor şi pentru participarea femeilor la viaţa politică şi de stat: „Cînd femeia cere drepturi egale în domeniul capacităţii, ea nu e silită numai a-şi asigura starea economică, ci îşi cere dreptul de cetăţeană, cînd femeia va intra în stat, va lucra alături de tovarăşii săi şi atunci se va adînci diferenţa între politica pur patriotică şi aceea a luptelor de partide“, spunea Adela Xenopol. Între 1918 şi 1923, activităţile mişcării feministe în România s-au intensificat, comparativ cu perioada dinaintea Primului Război Mondial.
O exponentă deosebită a grupării feministe a fost Calypso Botez. Licenţiată în istorie şi filosofie, profesoară la liceul Carmen Sylva din Bucureşti, preşedintă a Crucii Roşii din Galaţi, Calypso a fost cea care a pus bazele Asociaţiei pentru emanciparea civilă şi politică a femeilor române.
În 1921, s-a constituit la Bucureşti Consiliul Naţional al Femeilor Române, care reunea organizaţiile feministe din România. Calypso Botez a fost preşedinta Comitetului Executiv, din care mai făceau parte Alexandrina Cantacuzino, Ella Negruzzi, Eugenia de Reuss-Ianculescu.
Prin vocea feministelor, în 1922, problematica dreptului la vot a femeilor ajunsese subiect de dezbatere în Parlament.
„Acordarea de drepturi politice femeilor nu era o “chestiune de inimă, ci una de logică şi de adecvare la actualitate. Femeilor li se va da dreptul de vot deoarece au nevoie de el. Dat fiind că participă la munca generală, femeile trebuie să deţină şi capacitatea de a impune legi care să le protejeze şi să le asigure controlul asupra produsului muncii lor”, spunea feminista Calypso Botez. În opinia ei şi a altor doamne, dreptul la vot pentru femei reprezenta, în perioada interbelică, „o urgentă necesitate naţională”.
„Noi, româncele din Regatul vechi, prin Codul Napoleon, care ne cîrmuieşte, sîntem clasate aşa cum a hotărît Eliade Rădulescu la 1866; între copii, minori, nebuni şi idioţi. Nu ne putem administra bunurile, nu putem face nici un act fără autorizaţia bărbatului, nu ne putem creşte copiii cum vrem, nu putem dispune de nici un lucru din casa noastră, după voie, căci legea presupune că în casa unde este un bărbat, totul este al lui. Într-un cuvînt, femeia se mişcă numai după bagheta magică a autorităţii maritale” (Calypso Botez)
Lupta cu prejudecăţile
Feministele românce au avut de luptat cu prejudecăţile şi cu tabăra masculină care susţinea că dreptul electoral ar trebui să fie unul destinat exclusiv bărbaţilor. “Excluderea femeii de la vot înseamnă o sumă de indivizi cărora legile li se impun fără a fi întrebaţi, înseamnă că dreptul de vot rămâne tot un privilegiu al câtorva, privilegiu de sex care, ca orice privilegiu, nu are ce căuta decât în societăţile despotice”, spune feminista Calyoso Botez.
Drepturile politice ale femeilor au fost stipulate, pentru prima dată, în Constituţia din 1923 care prevedea că „legi speciale, votate cu majoritate de două treimi, vor determina condiţiunile sub cari femeile pot avea exerciţiul drepturilor politice”.
Tot ce au putut obţine feministele vremii a fost acordarea de drepturi civile pentru femei, în baza principiului egalităţii dintre sexe. Dreptul femeii la vot rămânea un lucru incert, în condiţiile în care o lege specială recunoştea dreptul femeilor de a beneficia de drepturi politice, pe de o parte, iar pe de altă parte nu le garanta aceste drepturi.
Constituţia din 1938
Legea electorală adoptată în anul 1926 nu clarifica dreptul femeilor de a alege şi le interzicea dreptul de a fi alese în Parlament. Pentru prima dată în istoria României femeile primeau drept de vot abia în 1938, drept stipulat în Constituţie.
Legea electorală dădea drept de vot numai ştiutorilor de carte, de la vârsta de 30 de ani şi cum cele mai multe femei nu beneficiau de educaţie, drept la vot aveau un număr foarte mic de doamne din înalta societate. Imediat după instaurarea dictaturii carliste, punerea în practică a dreptului la vot câştigat de feministe a devenit imposibil de pus în practică.
Regimul comunist a acordat femeilor încă din anul 1946 drepturi electorale
Prima Constituţie comunistă prevedea : „Toţi cetăţenii, fără deosebire de sex, naţionalitate, rasă, religie, grad de cultură, profesiune, inclusiv militarii, magistraţii şi funcţionarii publici, au dreptul să aleagă şi să fie aleşi în toate organele Statului. Dreptul de a alege îl au toţi cetăţenii care au împlinit vârsta de 18 ani, iar dreptul de a fi aleşi, cei care au împlinit vârsta de 23 ani”. Acelaşi document stabilea faptul că femeia are drepturi egale cu bărbatul în toate domeniile.
