Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Țăranului Român (MȚR), a acordat un interviu redacției PSnews.ro, în care a vorbit despre tradiții și obiceiuri păstrate, uitate sau „împrumutate”, tabuuri, legende și simboluri asociate Sărbătorii Sfintele Paști.
Totodată, Ciprian Voicilă a indicat o tendință a unor obiceiuri de a înclina spre kitsch, subliniind că, printr-un interes real pentru tradiție, putem preveni aceste „deviații”.
Potrivit acestuia, autenticitatea obiceiurilor nu s-a pierdut și, în fapt, „trebuie să ne bucurăm de orice rămășiță a tradiției, cu conștiința faptului că este doar un fragment dintr-o formă de viață, care în mare parte a dispărut”.
Reporter PSnews: Am dori să ne povestiţi mai multe despre tradiţiile şi obiceiurile legate de Sărbătorile Pascale. Ce tradiţii se mai păstrează şi ce s-a pierdut?
Cred că două obiceiuri majore prilejuite de sărbătoarea Învierii Domnului persistă, în ciuda transformărilor inevitabile provocate de procesul de trecere de la societatea arhaică românească la societatea modernă, respectiv postmodernă: obiceiul ritualic de a încondeia ouă și participarea la slujba – Sfânta Liturghie – din noaptea de sâmbătă spre duminică.
Există, cum era și firesc, unele diferențe între trecut și prezent. De pildă, în vechime se vopseau ouă în negru pentru sufletele celor morți. Țăranii credeau că, dacă noi, cei vii, vom ciocni ouă în numele lor, în cele trei zile pascale, vor afla și ei că pe pământ a sosit Paștele și, în acest fel, vor trăi împreună cu noi acea „bucurie a sărbătorii”, cum a numit-o Vasile Băncilă.
În trecut, ouăle de Paști erau de două feluri: cele care aveau o singură culoare – „merişoare”, roşii şi cele „împiestrite”, adică încondeiate (denumite și „scrise”, „muncite”, „chinuite”). Desenele, motivele de pe ouă erau şi ele variate. Puteai găsi pe ele Brâul sau desagii popii, Vârtelniţa, Suveica, Furca de tors sau de lucrat, Grebla, Hârleţul, Scara, Roata carului, Floarea Paştilor, Brăduţul, Ciuboţica cucului, Frunza stejarului, Laba găinii sau a broaştei, Paingănul (păianjenul), Laba cârtiţei, Cârja sau steaua ciobanului, Racul, Berbecele, Peştele, Albina, Calea rătăcită. Ultimul motiv era întâlnit adesea și are în spate o poveste: se zice că odată o femeie sărmană a plecat la pădure să aducă nişte lemne şi s-a rătăcit, nemaigăsind drumul de întoarcere. Specialiștii împart aceste motive în fitomorfe, zoomorfe și antropomorfe. În ultima categorie intrau scenele stilizate, preluate din viața cotidiană a țăranilor: oameni dansând la horă, spre exemplu, sau drumeți urcând muntele.
Dacă vorbim de diferențe, putem spune că omul tradițional avea o altă înțelegere asupra timpului sacru. În ziua de sărbătoare nu se muncea. Prin urmare, a intra în timpul sărbătorii însemna să nu dai curs deprinderilor tale din viața comună, cotidiană. Cine muncea se expunea pericolelor numinosului (termen folosit de Rudolf Otto în lucrarea sa „Das heilige”- „Sacrul”), a realității sacre care pe de o parte, îl atrage, îl fascinează pe om, iar pe de alta îl înfioară prin calitatea sa de alteritate maximă.
Pentru a înțelege tabuul de a nu lucra în timpul sărbătorii, vă voi ilustra printr-o credință des întâlnită în satul românesc, arhaic: până în Joia Mare, femeile trebuiau să termine de tors cânepa și lâna. Altfel, gospodinele care încălcau această prescripţie erau pândite de un pericol iminent: un personaj mitologic, feminin, Joimăriţa (personificarea Joii Mari), umbla în această zi prin sat şi le pedepsea în diferite feluri, proporţional cu gravitatea faptelor de care se făceau „vinovate”. Pe unele doar le batjocorea, pe altele le mustra aspru, altora le ardea toată cânepa rămasă netoarsă sau le bătea peste degete. Pe fetele leneşe le răpea şi le ducea la ea acasă unde le mânca. Pentru a se feri de întâlnirea cu Joimăriţa, în Bucovina şi Moldova femeile aveau grijă să nu toarcă şi să nu spele în această zi. Credeau că dacă vor ţine sărbătoarea prin nelucrare, recoltele lor vor fi ferite de secetă şi de ploaie cu piatră. Dar unele treburi erau îngăduite: tot în Bucovina femeile făceau în Joia mare borş, despre care credeau că nu se va strica tot anul. În Transilvania în această zi se sfinţea la biserică pasca făcută în miercurea din Săptămâna Mare.
Dacă am adus vorba de pască, cred că o altă constantă, o altă legătură cu trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat este obiceiul de a consuma în cele trei zile pascale alimentele rituale: mielul („Mielul Paștilor”), ouăle roșii, pasca.
Pasca are o formă rotundă pentru că se crede că aşa au fost scutecele lui Iisus Hristos. Compoziția ei variază. De obicei, se pun în ea sare, lapte, cuişoare, scorţişoară, şofran. Ea are uneori la mijloc o cruce, alteori este simplă.
Pe lângă pască se mai fac tot felul de copturi: babe, moşi, cozonaci, învârtite, colaci, prescuri, plăcinte. „Mielul Paştilor” se duce în ziua de Paşti, împreună cu pasca la sfinţit. Mielul îl simbolizează chiar pe Fiul lui Dumnezeu care „ca un miel spre jertfă s-a adus”.
Reporter PSnews: Care ar fi principalele credinţe şi superstiţii de Paşti?
Ciprian Voicilă: Credința principală, care constituie nucleul sărbătorii Paștelui, este aceea în învierea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Este o credință tipic creștină, recognoscibilă nu doar în comportamentul creștinilor, fiei ei și din secolul XXI, ci și în plan obiectiv, în formele culturii orale sau scrise pe care a generat-o.
Dacă am vorbit în debutul interviului despre obiceiul încondeiatului ouălor, vă voi rezuma aici câteva legende despre această practică ritualică străveche. Una dintre ele, culeasă din Bucovina, ne spune că prigonitorii lui Iisus Hristos au vrut să îi facă rău și Maicii Domnului, așa că au pornit pe urmele ei. Ca să scape de ei, le aruncă în spate ouă roşii. Aceștia îşi încetează urmărirea când ajung în faţa ouălor, le ridică, le întorc pe toate feţele şi rămân uimiți în faţa frumuseţii lor. Într-o altă variantă, urmăritorii aruncă spre ea pietre, dar Dumnezeu face o minune: pietrele se trasformă în zbor în ouă roșii.
O altă legendă autohtonă ne spune că în dimineața în care a înviat Fiul lui Dumnezeu, toții copiii din lume s-au trezit în mânuțe cu câte un ou roșu.
Complementar tradiției creștine, întâlnim reminiscențe ale culturii păgâne, care ies din domeniul religiei și al comportamentului religios, ele fiind specifice, mai degrabă, gândirii magice și practicilor aferente. De pildă, în vechime se credea că cine ține post negru în Vinerea Mare nu va mai suferi de dureri de cap. La fel, în această zi, când coborai din pat era bine să calci pe un obiect din fier ca să fii tare ca fierul tot anul.
Reporter PSnews: Ouă roşii vs. sclipici. Există o tendinţă ca unele obiceiuri să meargă spre kitsch? Care ar fi cauzele şi cum putem preveni acest lucru?
Ciprian Voicilă: Așa este: unele obiceiuri înclină spre kitsch. Cauzele sunt variate, dar punctez aici două dintre ele: festivismul (o reminiscență a protocronismului comunist, a magazinelor de artizanat- o invenție urbană-) și consumerismul (adică abandonul oricărui „canon” tradițional de dragul consumului, a solicitărilor venite din partea clientului: vrea turistul străin, itinerant prin București, să cumpere un ou „tradițional” de struț? Îi vindem oul de struț încondeiat cu motive românești).
Cum putem preveni deviațiile, uneori malformațiile? Printr-un interes real pentru tradiție, mai precis pentru cunoașterea și înțelegerea intelectuală a mutațiilor pe care le suportă orice proces, fenomen sau obiect tradițional. Și printr-o atitudine corectă față de orice produs tradițional: ne putem apropia cu respect de el, ba chiar cu afecțiune, fără să încercăm să îl reproducem, să îl replicăm, să fim și noi dinadins tradiționaliști. Tentația simulării/simulacrului – în sensul lui Jean Baudrillard- este una din „ispitele” (post)modernității.
Reporter PSnews: Easter Bunny&co. Ce ne puteţi spune despre tradiţiile pascale „împrumutate”?
Ciprian Voicilă: În anii din urmă, rămășițele vechilor credinţe şi practici autohtone coexistă cu unele de dată recentă, importate. Este cazul iepuraşului de Paşte, asociat sărbătorii creştine, iepurele fiind un simbol precreştin al fertilităţii, al reînnoirii vieţii sub toate aspectele ei.
Informaţiile istorice legate de geneza iepuraşului sunt destul de vagi. Se pare că pe la începutul secolului 15 iepuraşul, ca simbol al Paştelui, apare în cultura scrisă, în diferite cărţi, iar în secolul 17 în Germania se iveşte „iepuraşul comestibil” făcut din aluat şi zahăr. Iepuraşul în rol de Moş Crăciun, adică de distribuitor de cadouri, este ulterior dus în America de emigranţii nemţi.
Reporter PSnews: Ce le răspundeţi celor care se plâng că de-a lungul timpului s-a pierdut autenticitatea obiceiurilor?
Ciprian Voicilă: Opinia mea este că „nu s-a pierdut autenticitatea obiceiurilor”. Dacă privim așa realitatea, va trebui, în prealabil, să răspundem la întrebarea: cum definim autenticitatea? Și, implicit, care sunt criteriile potrivit cărora decidem că un obiect sau un fapt social este sau nu unul autentic. Și cu siguranță că ne va fi mai ușor să decidem în cazul obiectelor, decât în domeniul obiceiurilor și al fenomenelor sociale. Dacă suntem conservatori în opțiunile noastre etice și culturale, trebuie să ne bucurăm de orice rămășiță a tradiției, cu conștiința faptului că este doar un fragment dintr-o formă de viață, care în mare parte a dispărut.
