Alegerile parlamentare și primul tur al alegerilor prezidențiale din Turcia au reprezentat o victorie uriașă pentru președintele în funcție Recep Tayyip Erdoğan, scrie Mujtaba Rahman în POLITICO.
În ciuda așteptărilor, Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP), aflat la guvernare, și Alianța Populară a lui Erdoğan – inclusiv Partidul Mișcării Naționaliste (MHP) – au obținut majoritatea în parlament. În plus, Erdoğan a obținut un scor mult mai mare decât au prezis sondajele în primul tur al scrutinului prezidențial, reușind să ajungă la 49,42%, în comparație cu principalul său rival din opoziție, liderul Partidului Republican al Poporului (CHP), Kemal Kılıçdaroğlu, care a acumulat 44,95% din voturi.
Cu excepția unei situații neașteptate, Erdoğan pare acum pregătit să își asigure victoria în turul doi, peste două săptămâni, în 28 mai. În mod straniu, unele persoane din Uniunea Europeană vor răsufla ușurate.
Atât la Bruxelles, cât și în alte capitale ale UE, a crescut îngrijorarea că o președinție Kılıçdaroğlu va încerca să redefinească și să avanseze din punct de vedere calitativ relația Turciei cu UE. Acest lucru ar include nu numai modernizarea uniunii vamale UE-Turcia și căutarea unui acord privind liberalizarea vizelor, ci ar implica, de asemenea, și o posibilă încercare de a relua negocierile de aderare care au fost suspendate de mult timp.
Cu toate acestea, momentul în care Kılıçdaroğlu ar câștiga și ar face o ofertă de resetare ar fi incredibil de neplăcută pentru UE, venind chiar în momentul în care capitalele blocului comunitar încep să dezbată și să digere cu seriozitate implicațiile profunde ale unei posibile aderări a Ucrainei la UE. Este chiar probabil ca liderii blocului să deschidă în mod oficial negocierile de aderare cu Kievul la summitul din decembrie.
Îngrijorarea în rândul înalților oficiali UE este că dorința lui Kılıçdaroğlu de a revigora negocierile de aderare UE-Turcia ar putea complica dezbaterea foarte sensibilă privind extinderea și situația din Ucraina, chiar dacă Kievul se bucură de un sprijin politic semnificativ mai larg decât Ankara în ceea ce privește aderarea.
„La un moment dat, va trebui să spunem clar că Ucraina și Balcanii de Vest reprezintă ultima extindere. Este de neconceput ca UE să fie capabilă să absoarbă atât Turcia, cât și Ucraina. Piața nu va suporta acest lucru”, a declarat un oficial de rang înalt, vorbind sub protecția anonimatului.
Din cauza războiului de agresiune al Rusiei, aderarea Ucrainei are mai mult elan în acest moment. De altfel, chiar dacă se realizează într-un interval de timp de un deceniu sau două, admiterea sa în bloc este acum văzută ca un fel de necesitate geopolitică. „Ucraina schimbă regulile jocului”în ceea ce privește Turcia, așa cum a spus un înalt oficial UE bine plasat.
În mod public, liderii UE ar saluta, bineînțeles, o președinție Kılıçdaroğlu, în cazul în care acesta ar câștiga. De asemenea, aceștia ar susține agenda sa de reforme și ar semnala dorința de a colabora cu el. Dar războiul din Ucraina a redus importanța Turciei pentru bloc – o victimă nu doar a rezervelor și prejudecăților de lungă durată ale UE, ci și a imperativelor geopolitice.
Așadar, dacă Kılıçdaroğlu ar câștiga la 28 mai, este probabil ca țările membre să se grăbească să pună Turcia pe ordinea de zi la summitul din iunie pentru a trasa o strategie.
Însă rezultatul acestei discuții este deja clar: UE se va refugia în „ambiguitatea sa constructivă”. Acest lucru înseamnă că, în cazul unei victorii a opoziției, negocierile de aderare ar fi probabil reluate, dar știind că acestea vor rămâne nedeterminate.
În loc să respingă în mod explicit avansurile lui Kılıçdaroğlu, cele două părți s-ar concentra în schimb pe o „agendă pozitivă” mai restrânsă, pe termen scurt. Sau, după cum a spus un alt oficial UE de rang înalt: „De ce să pierdem credit politic pentru a ucide un proces care este deja mort?”. Aceasta a fost, în esență, abordarea fostului cancelar german Angela Merkel, care s-a opus personal aderării Turciei la UE, dar a fost de acord să rămână ambiguă.
Altfel spus, promisiunile ferme și ambițioase de resetare a relației ar fi puțin probabile.
Dar UE ar trebui să fie atentă la ceea ce își dorește.
Deși este adevărat că, în cazul în care Erdoğan ar câștiga, dezbaterea, altfel dificilă, privind politica de extindere a blocului ar fi evitată, iar relațiile s-ar stabili din nou în tiparul obișnuit de politici amiabile, tranzacționale și ostile pe care ambele părți le cunosc și le înțeleg, multe provocări ar rămâne – și probabil ar crește – sub președinția sa.
Pe termen foarte scurt, relațiile ar fi probabil calme. Bruxelles-ul ar acorda prioritate livrării unui ajutor financiar de 7 miliarde de dolari pentru a ajuta Turcia să se refacă după cutremurele catastrofale din februarie, în timp ce Ankara s-ar dovedi probabil mai receptivă la presiunile tot mai mari din partea UE – și a Statelor Unite – privind limitarea evaziunii de la sancțiunile rusești.
Eforturile lui Erdoğan de a proteja acordul privind cerealele din Marea Neagră dintre Rusia și Ucraina, susținut de ONU, ar fi, de asemenea, binevenite în Europa. Și, în timp ce critică UE pentru că nu face mai mult, Ankara ar colabora în continuare cu Bruxelles-ul pentru a asigura finanțarea de miliarde de euro pentru ajutorarea celor 3,5 milioane de refugiați sirieni aflați în prezent în Turcia.
În schimb, Kılıçdaroğlu s-ar dovedi, de fapt, chiar mai receptiv la presiunile tot mai mari privind limitarea evaziunii sancțiunilor rusești. Și ar fi, de asemenea, mult mai probabil să dubleze și mai mult eforturile de a proteja acordul privind cerealele din Marea Neagră.
Sub conducerea lui Kılıçdaroğlu, Ankara ar colabora, de asemenea, mult mai constructiv cu Bruxelles-ul în ceea ce privește gestionarea refugiaților sirieni.
Dar, pe termen mediu și lung, dacă Erdoğan câștigă într-adevăr, continuarea regresului democratic și interesele geopolitice concurente vor resuscita semnificativ tensiunile. Negocierile de aderare ale Turciei vor rămâne înghețate; actualizarea pactului privind migrația din 2016 sau îndeplinirea unora dintre clauzele acestuia va rămâne foarte puțin probabilă; Bruxelles-ul va continua să refuze cetățenilor turci călătoriile fără viză în bloc; și nu va exista nicio mișcare în ceea ce privește actualizarea uniunii vamale UE-Turcia din 1995. În schimb, relația UE-Turcia, care stagnează, nu va face decât să se deterioreze și mai mult.
De asemenea, disputele bilaterale dintre Turcia, pe de-o parte, și membrii UE Grecia și/sau Cipru, pe de altă parte, vor risca să alimenteze tensiunile dintre Ankara și întregul bloc, ceea ce ar putea prevesti un alt efort al lui Erdoğan de a dezlănțui refugiații și migranții asupra Europei. De asemenea, ar putea alimenta tensiuni militare – în special dacă Turcia reia explorarea hidrocarburilor în apele disputate.
În general, ceea ce alegerile din Turcia au expus în mod clar este lipsa unei politici clare UE-Turcia.
