Marcel Iureș a împlinit în aceste zile 71 de ani. Cu peste 50 de roluri în film și zeci de roluri în teatru, Iureș este unul dintre cei mai apreciați actori români contemporani.
El a fost distribuit alături de Bruce Willis, Antonio Banderas, Colin Farrell, Tom Cruise, Nicole Kidman și George Clooney, dar a jucat și alături de fotbaliștii Zinédine Zidane, Raúl González și David Beckham. Este cel mai apreciat actor român la Hollywood.
Asta deși nu se gândea că actoria va fi drumul său în viață, după cum mărturisește într-un interviu pentru Europa Liberă România, cu ocazia festivalului Serile Filmului Românesc, la Iași, într-o ediție care-i este dedicată și care-i celebrează cariera.
Marcel Iureș spune că arta este „programată cumva să trăiască” și privește cu tristețe spre filmele românești care au căutat prea puțin să arate frumusețea din societate.
„Se vorbește despre marea victorie a omului modern, libertate, înfrățire, pace, generozitate și de fapt lumea se înarmează până-n dinți. O fază schizofrenică. Sper că-i trecătoare!”, constată Marcel Iureș.
În interviu, Marcel Iureș se întoarce și la Revoluție și constată că „a fost un fel de piesă de teatru, la scară socială – națională, în care, prinși în spaimă și teroare, nu am prins momentul când s-au schimbat măștile”.
Europa Liberă: La Europa Liberă spunem că arta respiră în libertate. Câtă libertate mai are arta astăzi?
Marcel Iureș: E baza artei! Dar e un alt soi de libertate. E libertatea invocată, libertatea pe care o numești tu și trăiești în ea, cum vrei tu. De asta e de necontrolat și de nestăpânit. Arta și instituția care se cheamă în mod fals „instituție culturală”, dar și meseriile, toate sunt incontrolabile. Statul trăiește în iluzia că el controlează, reglează, dă salarii, dă scheme, proceduri. Ele sunt deja în genomul artistului. Când se potrivește, când nu se potrivește… ca viața. Problema este consecvența! Arta este consecventă ca natura…ca omul. Este programată cumva să trăiască, iar statul își închipuie că asta depinde direct de el. Ca și omul care își imaginează că viața depinde de el și vrea să fie cu un pas înainte, ceea ce câteodată este ridicol.
Europa Liberă: Apropo de consecvență și de timp scurt. Ați spus în mai multe interviuri că ați fost un copil timid și totuși ați ajuns pe scenă. Ați fost un om căruia îi era frică de zbor și totuși ați ajuns să zburați în Statele Unite…
Marcel Iureș: Am tot zburat, dar până la urmă spaima de zbor a învins…
Europa Liberă: Cum este cu învinsul fricilor?
Marcel Iureș: Nu! Trebuie să trăiești cu ele, nu se pot învinge, după părerea mea. Te prefaci! Faci tot felul de figuri, ascunzi, simulezi… a ajuns aproape o specialitate să pretinzi că nu îți este frică. Nu, e baza vieții spaima care construiește. Ea nu deconstruiește! Când e în exces sau este amplificată imaginar sau social, interacționând cu ea și ca parte și ca întreg, atunci ea provoacă lucruri care sunt mai mult halucinații.
Europa Liberă: Care e cea mai mare frică atunci când urcați pe o scenă sau când începe o filmare?
Marcel Iureș: Să se potrivească cu ce zice povestea și cu ce vrea regizorul, ce vrea autorul! Dar nu este o frică! Mai mult o grijă care construiește. Spaima este, după părerea mea, o însoțire bună. Și regulile sociale ar trebui să provoace și provoacă spaime. Codul Penal are la bază spaima – spaima să nu greșești, să nu omori pe cineva, să-ți plătești impozitele, să fii drăguț (râde). Da, spaima în interacțiunea socială a ajuns destul de departe, prin disimulare. E ca o farsă continuă. Ne prefacem că suntem eleganți, când noi de fapt în interior înjurăm.
„Farsa” schimbării de regim
Europa Liberă: Ne-ați dus în direcția asta a spaimelor. Trăim spaima unei pandemii, spaima unui război… Cum le priviți?
Marcel Iureș: Aici este aprope comic, pentru că spaimele astea toate îngrămădite care spun despre un exces aproape dizgrațios, se anihilează singure. Există și situații din acestea. Situațiile și lucrurile astea vin din atitudinea pe care o avem față de noi.
Omul e din ce în ce mai neîmpăcat. Vorbește din ce în ce mai des despre această neîmpăcare și această suferință continuă, dar nu se poate stăpâni.
Nu se poate stăpâni să nu se înspăimânte și să nu-i înspăimânte pe alții, să șocheze prin ceva. Bineînțeles că acumulările astea și tehnologice, și religioase, acumulările de bani – care sunt forma supremă a unor iluzii a puterii – se răzbună. Ele coagulează sau se precipită și dau un om înspăimântat, terifiat de orice. Acum totul este înspăimântător: de la climă, la animalele sălbatice, viruși, microbi. Se vorbește despre marea victorie a omului modern, libertate, înfrățire, pace, generozitate și de fapt lumea se înarmează până-n dinți. O fază schizofrenică. Sper că-i trecătoare!
Europa Liberă: Am trăit și spaimele și schimbările de regim politic, cumva alimentate de niște spaime…
Marcel Iureș: O farsă, da! Vorbim de o farsă, o păcăleală. A fost o păcăleală! Păcat că au murit oameni…
Europa Liberă: Ce vreți să spuneți prin păcăleală?
Marcel Iureș: A fost un fel de piesă de teatru, la scară socială – națională, în care, prinși în spaimă și teroare, nu am prins momentul când s-au schimbat măștile. Oamenii sunt aceiași. Și-au schimbat masca! Asta a fost tot! Au dat jos salopetă, uniformă sau ce purtau ei și au pus Armani, costume Brioni, ceasuri Rolex și coboară din Mercedes Benz sau BMW. Asta e tot.
Europa Liberă: Credeți că au trecut suficient de mulți ani cât să mai cadă din acele măști?
Marcel Iureș: Ele au tot căzut, doar că noi ne ocupam cu altceva. Nici nu mai contează măștile alea. Jocul nu mai are foc în el, nu mai are energie. E ca la teatru, dacă îți spune dinainte că a fost o păcăleală, trebuie să trăiești păcăleala.
Europa Liberă: Teatrul și filmul înseamnă un joc asumat, cu măști la vedere, un joc în care intră toată lumea. Cât de greu este pentru un actor să scape de aceste măști după ce coboară de pe scenă?
Marcel Iureș: După ce coboară, nu știu dacă e o ladă în care le aruncăm. Le punem deoparte, nu poți să trăiești așa. Avem exercițiul. E ca o poveste care începe, durează și nu se termină.
Europa Liberă: Nu lasă niște urme fiecare rol?
Marcel Iureș: Asta ar trebui să spună cineva… E un nonsens. Dacă ești de meserie, nici nu are importanță dacă îți mai rămâne o urmă de roșu pe față sau de negru sub ochi, te ștergi pentru că tu devii altceva.
„Avem o limbă colosală, formidabilă pentru teatru”
Europa Liberă: A simțit Marcel Iureș că a venit mai multă atenție din țară abia după recunoașterea din afară?
Marcel Iureș: Cred că e ceva care seamănă cu făcutul unei pâini. La început trebuie să pui făină, apă, drojdie și apoi trebuie să o frămânți. O lași la dospit, o mai frămânți un pic, după care o aranjezi. Ori o bagi într-un țest, ori într-un cuptor și iese o pâine. Și aia durează! Nu știu în ce situație mă aflu?! Eu cred că pâinea e gata! Dacă oamenii mănâncă din ea și mai vor, înseamnă că e bine!
Europa Liberă: Ce vă mai alimentează acum?
Marcel Iureș: În general spunem cam aceleași lucruri. Suma acestor lucruri este poate o propoziție, nici măcar o frază. Suntem vii. Datorăm totul celorlalți. Așa trăiește, la modul profund, orice om. Restul e literatură. Închipuire. Cât suntem împreună, totul e perfect!
Europa Liberă: Simțiți că obosiți?
Marcel Iureș: Abia am intrat în a doua parte a vieții. 71 de ani. Am făcut acum două zile (n.r. 2 august). Mă aștept – că nu am mai făcut 71 de ani – mă aștept să mă doară genunchii și umerii, să aud din ce în ce mai prost, să mănânc din ce în ce mai greu. Omul rămâne fără dinți… Așa e (râde). Așa e drumul. Așa e drumul!
Europa Liberă: V-ați propus să rămâneți mereu pe scenă?
Marcel Iureș: Nu! Nu, în niciun caz! Sunt atent la momentul în care nu trebuie să mai fiu pe scenă. E important să știi asta!
Citeşte aici interviul integral.
