De zile bune România se află dub semnul celei mai mari greve a profesorilor din ultimii 18 ani. Dascălii sunt nemulțumiți de salarii și avertizau de ceva timp că vor apela la greva generală. În loc să acționeze anticipativ, Guvernul s-a trezit acum cu o criză. Greva profesorilor riscă să dea peste cap întreg calendarul examenelor – Evaluările Naționale, examenul de Bacalaureat, examenele de admitere în facultăți etc. Mai mult, inspirați de mișcarea de protest a profesorilor și alți oameni ar putea declanșa greve majore în perioada următoare – angajații CFR, angajații din penitenciare etc.
În mod curios, personajul principal care ar trebui să reprezinte liantul între profesori și Guvern, respectiv ministrul Educației se remarcă doar prin absență. Ligia Deca a fost prezentă la negocierile dintre sindicaliști și Guvern, dar nicidecum în calitate se principală voce în actualul context. Dimpotrivă, voci precum cea lui Marcel Ciolacu, cel care oficial îndeplinește doar rolul de șef al Camerei Deputaților, par a fi mai pronunțate decât cea a ministrului Educației.
Absenta ministrului Deca suprinde. Sorin Cîmpeanu, fostul ministru al Educației a fost principalul comunicator al Guvernului în perioada negocierilor pe Legile Educației. Barometrele care măsurau vizibilitatea miniștrilor îl indicau cu regularitate pe Cîmpeanu ca fiind în topul vizibilității. De altfel, Cîmpeanu a și fost în vizorul opoziției care a încercat să-l înlăture printr-o moțiune simplă. Prin contrast, Ligia Deca pare a fi mai degrabă un ministru de decor. Pozițiile publice ale acesteia pe tema grevei profesorilor sunt cel mult prelungiri ale mesajelor publice lansate de Nicolae Ciucă, Klaus Iohannis sau Marcel Ciolacu. În egală măsură, rolul ministrului Deca în cadrul negocierilor cu sindicatele din învățământ este unul mai degrabă decorativ. Deca nu pare a fi încercat să ajungă la profesori inclusiv prin canale neoficiale. Barometrele care măsoară vizibilitatea miniștrilor din cabinetul condus de Nicolae Ciucă nu o menționează aproape niciodată pe Deca, cu toate că în prezent agenda publică este ocupată aproape exclusiv de greva profesorilor. Deca pare a fi abandonat renunțat complet la rolul de mediator între Guvern și protestatari și alegând în schimb să exercite un rol simbolic care însă, în acest context nu ajută la deblocarea situației.
Absența ministrului Educației mai are un efect nociv: lipsa construirii încrederii în instituțiile publice. În mod tradițional aceasta este una dintre marile moșteniri nocive ale perioadei post-decembriste. Cu excepția Bisericii și a instituțiilor de forță, românii nu au încredere în instituțiile democrației reprezentative. Percepția publicului e aceea că clasa politică este majoritar coruptă și neimplicată. Pentru a depăși această percepție este nevoie, între altele, de o implicare mai mare a politicienilor și de un dialog cu societatea civilă. Or lipsa de implicare este exact ceea ce poate contribui la adâncirea neîncrederii populației în instituțiile statului român.
În concluzie, în ciuda crizei și a necesității găsirii unei soluții urgente atât pentru profesori, cât și pentru elevi și părinți, România pare că operează fără un real ministru al Educației. Vidul aceste are efecte nocive care depășesc chiar actualul cadru al protestelor profesorilor și afectează inclusiv calitatea democrației din România.
