Nicu Covaci, la 70 de ani: speranţe, dezamăgiri, proiecte cu Phoenix şi puţină politică EXCLUSIV

Puţini sunt cei pe care îi poţi nominaliza fără probleme ca pe nişte oameni fără de care rockul românesc nu ar mai fi ceea ce este astăzi. Iar unul dintre ei este Nicolae Covaci, care în 1962 – la numai 15 ani – a înfiinţat formaţia „Sfinţii” (redenumită „Phoenix” în 1967), alături de vocalistul Florinel „Moni” Bordeianu, bassistul Béla „Kamo” Kamocsa, clăparul Günther „Spitzly” Reininger şi bateristul Ioan „Pilu” Ştefanovici.

Trupa a cunoscut de-a lungul anilor mai multe formule, cea mai cunoscută incluzându-i – alături de chitaristul Nicu Covaci – pe Mircea Baniciu (voce), Josef Kappl (bass) şi Ovidiu Lipan „Ţăndărică” (tobe). De altfel, această componenţă a marcat trecerea de la stilul beatnic al anilor ’60 la cel etno-rock al perioadei 1971-1977, Covaci profitând de contextul politic (care încerca să pună folclorul în slujba regimului) pentru valorificarea culturii arhaice române.

În 1976, din cauza presiunilor Securităţii, Nicolae Covaci a renunţat la cetăţenia română, s-a căsătorit de convenienţă cu o femeie olandeză, apoi s-a stabilit în Germania. Un an mai târziu, întorcându-se cu un camion ca să recupereze instalaţia de sunet a formaţiei, chitaristul i-a scos din ţară – ascunşi în boxe de amplificare – pe bassistul Ioji Kappl, pe bateristul Ovidiu Lipan şi pe violonistul Erlend Krauser (fratele altui bassist celebru, Dietrich „Dixie” Krauser, alături de care fondase trupa Pro Musica). În ziua plecării, Mircea Baniciu fusese de negăsit.

După mai mult de 12 ani în care succesul din Germania nu se ridicase nici pe departe la nivelul celui din România, trupa Phoenix s-a reunit în 1990 în ţara de origine, dar ultimul deceniu al secolului trecut a fost marcat de relaţii oscilante între Nicu Covaci şi Mircea Baniciu, despărţirea definitivă a celor doi producându-se în vara lui 2007, la doi ani după lansarea albumului „Baba Novak”. În 2014, alţi doi veterani – Kappl şi Ţăndărică – l-au părăsit pe Covaci, înfiinţând formaţia Pasărea Rock.

Dintre cele mai importante albume semnate de Phoenix, amintim: „Vremuri” (1968), „Cei ce ne-au dat nume” (1972), „Mugur de fluier” (1974), „Cantafabule (1975), SymPhoenix/Timișoara (1992), „În umbra marelui urs” (2000; scris şi: „În umbra marelui URSS”), „Baba Novak” (2005), „Vino, Ţepeş!” (2014).

Pe 10 aprilie, Nicu Covaci a acordat un interviu pentru PSnews.ro, în care a spus fără să ezite că, dacă ar putea, ar relua de la zero tot ceea ce a făcut cu Phoenix, a depănat nostalgii despre înaintaşii rockului, i-a certat pe veteranii care l-au părăsit, dar a arătat că îşi pune speranţele în noua generaţie care cântă acum cu el pe scenă şi a cărei medie de vârstă a scăzut sensibil – actualul toboşar (Flavius Hosu) şi unul dintre chitarişti (Andrei Mihnea Cerbu) sunt elevi de liceu, fiind cooptaţi în 2014, când încă erau în gimnaziu. (De altfel, cel mai greu lucru de precizat în cazul formaţiei Phoenix este chiar componenţa ei, care a variat puternic în cei 55 de ani de activitate, incluzând aproape toţi atâţia membri şi colaboratori.) În final, am stat de vorbă cu Covaci despre ideea pe care a avut-o la un moment dat, de a înfiinţa un partid, precum şi despre un politician cu care trupa s-a intersectat în a doua jumătate a anilor ’90.

Înainte să vă prezentăm interviul, trebuie să vă spunem că Phoenix îl va sărbători pe Nicu Covaci chiar de ziua lui, pe 19 aprilie, printr-un concert la Arenele Romane din Capitală, evenimentul fiind primul episod din seria dedicată aniversării a 55 de ani de existenţă a trupei. Concertul – denumit „Phoenix and Friends Rock Edition” – va avea invitaţi speciali din zona rockului şi va fi urmat, în seara aceleiaşi zile, de altă cântare, în clubul bucureştean Tribute.

Valentin Busuioc: Pe 19 aprilie împliniţi 70 de ani, iar în toamnă aniversaţi 55 de ani de Phoenix. Dacă aţi putea relua totul de la capăt, aţi mai înfiinţa formaţia, ştiind că urmează să treceţi prin toate peripeţiile binecunoscute (cu regimul, cu cenzura, cu fuga din ţară, cu traiul printre străini ş.a.m.d.)?

Nicu Covaci: Totul are un preţ. Preţurile plătite de noi sunt uriaşe, dar nu m-aş da înapoi – aş reface totul de la zero. Poate ar fi mai bine dacă aş şti despre ce e vorba – aş greşi mai puţin.

Valentin Busuioc: Ce impresie v-a lăsat rockul românesc de astăzi?

Nicu Covaci: Nu ştiu cum să spun… În primul rând, nu sunt bine informat – sunt plecat de 40 de ani din România şi nu am posibilitatea să ascult ce se întâmplă. Am descoperit nişte formaţii pe linia mea, care într-adevăr folosesc folclorul, îl exploatează şi sunt foarte expresive, foarte puternice… Îmi place acest lucru. Eu credeam că după ce noi am spart gheaţa va veni acum un iureş, adică toţi vor merge pe drumul acela… N-au mers. Oricum: mulţi cântă blues, cântă tot felul de chestii… Mulţi cântă şi muzică uşoară (din păcate) sau muzică pe care eu nu o înţeleg.

Să mă ierte Dumnezeu, dar instrumentiştii, dacă nu au o călăuză sufletească, rămân nişte complexaţi care nu vor s-arate decât cu ce viteză ştiu ei să cânte pe chitară sau pe fluier. Muzica nu este un sport. Sigur că, dacă e nevoie să cânţi repede, cânţi repede, dar nu convingi cu asta. Am ascultat un disc cu John McLaughlin şi cu Santana. Şi face McLaughlin: brl-brl-brl-brl (Covaci imită note cântate rapid pe chitară – n.r.) şi vine Santana din când în când: tip-tap-ti-du-dau… Şi te topeşti! Înţelegi? Deci nu mă las păcălit de viteză.

Trebuie să transmiţi ceva. Iar când vorbeşti repede transmiţi ceva; când vorbeşti rar, poţi să transmiţi altceva. Şi, dacă vrei să subliniezi ceva, n-ai să vorbeşti niciodată repede.

Valentin Busuioc: Aţi spus că aţi găsit în rockul românesc nişte formaţii care merg pe linia Phoenix. Ne puteţi da câteva nume?

Nicu Covaci: Îmi pare foarte rău – numele îmi scapă. Dar sunt foarte impresionat de ele – chiar am văzut secvenţe pe Internet şi m-am gândit: „Uite, domn’e: n-a fost degeaba!” Mă bucur şi sunt mândru de ei.

Valentin Busuioc: În materie de rock străin, care este impresia pe care v-a lăsat-o ce se întâmplă acum?

Nicu Covaci: Recunosc că acum ascult foarte puţin – întâmplător, dacă găsesc ceva (nu caut), pentru că cei pe care i-am iubit şi care erau, într-adevăr, nişte stele internaţionale incredibile nu mai există. Sunt formaţii foarte bune, foarte expresive (recunosc), dar nici nu mai am timp şi nu mai am fascinaţia aceea – recunosc. Adică nu mă mai culcă la pământ, nu mă mai zdrobeşte.

Pe de altă parte, presupun că şi faptul că ştiu să analizez şi să găsesc unde este calitatea mă linişteşte – nu mai sunt aşa de uşor impresionabil.

Valentin Busuioc: Spuneaţi că aceia care v-au impresionat nu mai sunt printre noi. La cine vă referiţi?

Nicu Covaci: Eu am crescut cu formaţii ca Birds, Beatles, Rolling Stones, Kinks, Animals, Yes… Astea au fost şcoala noastră. Şi ne-au învăţat să folosim anumite mijloace de expresie pentru a clădi. Fiindcă piesele lor erau foarte bine şi foarte clar clădite. Există un sistem de compoziţie. Şi am învăţat să compun.

Astăzi se experimentează imens, căutând noi mijloace de expresie, dar sentimentele sunt aceleaşi. Noi, ca oameni, suntem determinaţi de bine şi rău. Există nişte graniţe. Nu suntem infiniţi. Or există nişte mijloace foarte clare pentru a crea acele stări. Chiar şi fără cuvinte! Muzica, fiind arta primordială, e doar o transmisie de energie şi, având în vedere că am recunoscut că materia nu există, ci totul este o formă de energie structurată diferit, fenomenul de rezonanţă este inteligibil, este controlabil. În momentul în care eu emit o energie şi reuşesc să fac un alt element să intre în rezonanţă, eu pot să sparg, pot să dărâm.

Stau pe scenă cu Zamfir (Gheorghe Zamfir – n.r.) lângă mine la Sala Palatului şi văd cum luceşte faţa la toată lumea în Sala Palatului. Toţi plâng! Şi este atât de încărcat, atât de plin de expresie, încât oamenii se topesc, se prăbuşesc. Sunt alţii care te fac să sari pe masă şi să dansezi cazacioc. E posibil, dacă stăpâneşti mijloacele de expresie, să faci treaba asta. Nu ajunge numai să faci zgomot pe instrument. Dacă nu clădeşti o stare, atunci e zgomot.

Valentin Busuioc: Fiindcă aţi adus vorba despre scenă: cum se descurcă tinerii pe care i-aţi adus în Phoenix?

Nicu Covaci: Nu ştiu la care te referi, fiindcă sunt vreo 40 care au trecut prin Phoenix.

Valentin Busuioc: Cei de acum, cei din componenţa actuală.

Nicu Covaci: Cei de acum încearcă să se adapteze, să simtă ceea ce au de făcut. Pentru că au o datorie şi o responsabilitate foarte mari. Ei sunt în sine foarte buni, fiecare în sine este un interpret foarte valoros (aşa au fost întotdeauna, de-a lungul timpului), dar fiecare poate să creadă şi să înţeleagă altceva la un moment dat. Din păcate (şi e mare păcat!), formaţiile de pe vremuri (ăia 4 sau ăia 5 sau ăia 3) nu mai există. Şi la ora asta se întâmplă o chestie ciudată (nu ştiu dacă să fiu recunoscător sau nu). Pentru că m-au părăsit atâţia, am posibilitatea (e un avantaj, pe de o parte) să-mi aleg alţi oameni de la eveniment la eveniment, în funcţie de ceea ce vreau eu să exprim. Deci pot să cânt cu 200 de oameni pe scenă (să fac un concert simfonic), pot să cânt cu 3 oameni pe scenă (să fac un hard rock, un country sau un folk) – depinde de ce vreau să fac. Îmi aleg oamenii; nu-i mai bat în cuie. Nimeni nu e bătut în cuie!

Valentin Busuioc: Legându-mă tot de oameni (mai precis, de oameni care au cântat în Phoenix): mai putem spera la o împăcare între dumneavoastră şi foştii membri Phoenix care acum sunt în Pasărea Rock?

Nicu Covaci: În niciun caz! După ce i-am iertat de trei ori, ajunge! Pentru că faci o greşeală o dată-de două ori, dar de trei ori înseamnă că eşti prost. Şi chiar aşa prost nu sunt. Sunt fraier, dar prost nu sunt. Sunt trădători. Eu m-aşteptam ca lumea să-i fugărească pe stradă, să-i bată. Cum să distrugi ce am făcut în 50 de ani? Cum să distrugi?! Eh: şi-au făcut ei Phoenix fără Covaci!

Le-am interzis să-mi cânte piesele şi din momentul ăla le-a căzut audienţa… Să le cânte pe-ale lor! Au piese bune, sunt muzicieni buni? Foarte bine – să le cânte pe-ale lor! Eu nu vreau decât să se autoreprezinte. Dar nu pe mine! Ei nu pot să mă reprezinte pe mine.

Valentin Busuioc: Pe 2 iunie se împlinesc 40 de ani de la fuga formaţiei în Germania. Cum aţi putea explica acest eveniment unor copii şi tineri din ziua de azi, care ştiu despre comunism cel mult din auzite?

Nicu Covaci: Trebuie să înţelegeagă că formaţia Phoenix, chiar şi după ce s-a orientat spre folclorul străbun, mijloacele de expresie şi instrumentele erau un import occidental. Noi (nu că mi-ar părea rău, dar recunosc) am fost o piedică în calea socialismului. Şi, încercând să facă ceea ce voiau ei să facă, aveau dreptul să ne înlăture. Noi am rezistat pentru că publicul ne ţinea. Aveam stadioane pline, se încasau bani buni (ei, nu doi; dar şi noi încasam foarte mulţi bani). Nouă ne-a mers incredibil de bine pe vremea aceea. Deşi eram fugăriţi şi interzişi, ne mergea cum nu se poate mai bine. Dar îi înţeleg, pentru că eram un pericol.

Iar când nu s-a mai putut şi nu mai ştiau cum să ne oprească, au vrut să mă bage pe mine la puşcărie şi a trebuit să plec din ţară, ca să mă întorc, să-i scot pe toţi, să-mi risc viaţa ca să scot toată formaţia peste graniţă.

Valentin Busuioc: Când ne putem aştepta la următorul album Phoenix? Ce colaborări pregătiţi?

Nicu Covaci: Ultimul meu disc („Vino, Ţepeş!”) reprezintă exact ceea ce simt şi ce cred, dar este atât de supărat că acest public, această ţară, acest popor nevoiaş, supărat, speriat nu mai are nevoie de imboldurile mele la rebeliune. Încerc să compun acum câteva piese optimiste (nu vesele, dar optimiste – cu optimismul poţi să mergi mai departe) şi care să şi distreze, să rămână şi-n ureche, să le cânţi cu plăcere.

Valentin Busuioc: Un orizont de timp ne puteţi spune?

Nicu Covaci: Depinde acuma, în vara asta, dacă reuşim să facem mai multe concerte, să adun nişte bani… Pentru că, spre ruşinea mea, din Phoenix nu se mai poate trăi. Fiecare îşi câştigă existenţa pe unde poate. Până şi ultimul disc („Vino, Ţepeş!”) m-a costat vreo 65.000 de euro – bani pe care i-am împrumutat în stânga, în dreapta, de la nişte străini. Eu şi astăzi pictez ca să-mi acopăr datoriile.

Valentin Busuioc: Cât timp mai dedicaţi acum picturii şi ce lucrări pregătiţi?

Nicu Covaci: Trebuie să termin nişte lucrări mai mari. Mi s-au cerut de către un elveţian nişte lucrări foarte mari, de 6×2 metri, şi aici dai mii de pensule ca să termini aşa un tablou. Iar eu lucrez foarte repede – câte o jumătate de an. Vreau să le termin în vara asta, să scap de datorii. Eu nu pot să fac o expoziţie! Lucrările mele sunt vândute cu mult înainte, sunt deja acaparate. Are şeful de la DB Schenker cel puţin 20 de lucrări de-ale mele.

Valentin Busuioc: Ce colaborări pregătiţi?

Nicu Covaci: Cu Gheorghe Zamfir am cântat, cu Maria Casandra Hauşi am cântat… Sunt extraordinari! Sunt dumnezeieşti! Dar nu poţi să-i expui oricând şi oriunde. Şi de aceea trebuie să pregătim nişte lucruri care să se lege, să fim credibili, să nu fie kitsch. Urăsc ceea ce se întâmplă astăzi. Cică e folclor. Nu e folclor; e kitsch.

Valentin Busuioc: Putem spera la o revenire a domnilor Şerban Foarţă şi Andrei Ujică în calitate de textieri ai formaţiei Phoenix?

Nicu Covaci: Mi-aş dori imens acest lucru.

Valentin Busuioc: Când aţi vorbit ultima oară cu dumnealor?

Nicu Covaci: Eu am vorbit cu Foarţă într-o vreme, dar mi s-a părut reorientat. Era foarte difuz, era atât de impalpabil… Şi mie în acel moment îmi trebuia ceva concret. Când eu am scos „În umbra marelui URSS” sau când m-am pus eu să scriu texte (uite că şi „Vino, Ţepeş!” tot eu l-am scris), a fost exact ceea ce eu am simţit. Dacă nu mă sprijină cineva în direcţia asta, aştept.

Valentin Busuioc: Şi cu domnul Ujică?

Nicu Covaci: La fel. Distanţa a fost mare, nu ne-am văzut multă vreme… Trebuie iarăşi să trăim împreună, cum eram în Timişoara. Noi, ca timişoreni, eram gaşcă! Şi simţeam la fel, credeam la fel, aveam aceleaşi influenţe. Or acum e distanţa mare între noi. Eu vin aici când am de cântat ş-am plecat! Însă tare mi-aş dori să ajung iarăşi la nivelul acela de calitate a textelor pe care l-am avut pe vremea lui Foarţă şi Ujică.

Valentin Busuioc: Ultimele două întrebări sunt legate de politică. În octombrie 2015, spuneaţi că vă gândiţi să puneţi pe picioare Partidul Renaşterii Naţionale. Ce planuri mai aveţi în acest sens?

Nicu Covaci: A fost doar o idee, dar ar trebui să se întâmple aşa ceva (pentru că Phoenix este un simbol al renaşterii – nu cedăm niciodată; renaştem), dar, deşi este un simbol optimist, îţi trebuie nişte oameni în care ai încredere. Or eu, din păcate, am început să îmi pierd încrederea, având şi ultima decepţie cu formaţia Phoenix, care iarăşi m-a părăsit. Am luat-o de la zero după 50 de ani. Eu zic că este improbabil să reuşesc să fac un asemenea partid. N-am abandonat ideea; eu merg pe linia asta mai departe, dar îmi fac eu treaba, ca şi cum aş fi într-un partid.

Valentin Busuioc: La sfârşitul anilor ’90 şi începutul anilor 2000 (pe vremea când scoteaţi „Ora Hora” şi „În umbra marelui urs”), aţi colaborat cu domnul Viorel Cataramă pentru melodia „Ceata I”, dumnealui fiind trecut pe coperta albumului ca producătorul piesei (dovada o găsiţi făcând click AICI – n.r.). Ce relaţii mai aveţi acum cu domnul Cataramă?

Nicu Covaci: Iartă-mă, dar nu-mi aduc aminte. Să mor dacă ştiu!

Valentin Busuioc: A fost senator PNL pe vremea Convenţiei Democrate; acum, este membru în PNL Bucureşti.

Nicu Covaci: Încep să mă senilizez şi anumite lucruri, de care nu mă ocup, se duc. Pe de o parte, mă uşurează (că am prea multe pe cap); pe de altă parte, e şi penibil – mă iau oamenii în braţe pe stradă, mă pupă. Dacă ne-a susţinut material, jos pălăria! Au fost mulţi. Şi Adrian Năstase ne-a susţinut: aniversarea de 40 de ani a finanţat-o el total, de sus până jos. Au mai fost şi alţii. Dacă cineva ne apreciază, nu spun nu – să ne ajute! Ar fi datoria lor, că nu-i ruşine să-ţi pui numele alături de Phoenix. Dar ei se gândesc numai la ce câştigă cu asta.

Valentin Busuioc: Vă întrebasem fiindcă domnul Cataramă a spus de curând că ar trebui privatizat întreg sistemul de sănătate şi parţial cel de educaţie (în special învăţământul superior). Şi aş fi vrut să vă întreb cum vedeţi problema asta.

Nicu Covaci: În primul rând, cu educaţia este o problemă mare care mă preocupă, pentru că s-au făcut nişte legi atât de perverse: să nu te atingi de copil, că-i strici personalitatea… Păi, personalitatea se clădeşte prin informaţie şi educaţie! Temperamentul se moşteneşte. Restul se învaţă. Dacă nu-l înveţi pe copil nimic, rămâne un animal.

Eu am crezut în privatizare mult pe vremea socialismului şi ziceam: „Nene, un privat poate să facă mai mult, poate să investească, poate să dăruiască lucrul pe care-l face”… Privaţii la ora asta nu-şi mai urmăresc decât interesul lor personal, nu general. Niciunde un privat nu face ceva pentru marea masă, pentru popor; face pentru el. Lui să-i meargă bine! Or aşa ceva nu-mi place.

În sănătate, sunt criminali: atât doctorul, cât şi farmaciştii. Un doctor trebuie să fie prost să te vindece, pentru că pierde un client. Ca şi la maşină: îţi repară ceva, îţi bagă altceva. În toate medicamentele – până şi-n pasta de dinţi – ai otravă. Industria farmaceutică s-a îmbogăţit imens în ultima vreme, pentru că păcăleşte şi îmbolnăveşte lumea. Apar boli care n-au existat niciodată, făcute în laborator. Să le fie ruşine! Dar revenind: nu cred că ar trebui privatizat sistemul de sănătate. În niciun caz.

Valentin Busuioc: Vă mulţumesc mult şi vă spun: „La mulţi ani!” încă de pe acum.

Nicu Covaci: Şi eu mulţumesc.