Revolta de 48 de ore dezvăluie fisurile regimului Putin: loialitatea divizată a armatei, aparenta lipsă de susținere a oamenilor, legitimitatea șubrezită a regimului.
Conform rapoartelor, președintele belarus Alexander Lukașenko ar fi ajuns la un acord, ceea ce pare că a pus capăt revoltei Grupului Wagner. Comandantul și deținătorul „companiei militare private”, Evgheni Prigojin, a promis să întoarcă trupele la granița cu Ucraina, în timp ce el însuși ar urma să plece în exil în Belarus, scrie Leon Aron, senior fellow la American Enterprise Institute, pentru POLITICO.
Ceea ce Prigojin a numit „Marșul pentru justiție” va rămâne probabil în istorie nu atât pentru operațiunea militară propriu-zisă, cât pentru ceea ce a dezvăluit despre Rusia.
Rebeliunea, care a durat numai 48 de ore, a scos la iveală părțile întunecate ale regimului lui Putin, inclusiv loialitatea divizată a armatei, aparenta lipsă de susținere a poporului față de regim și, prin extensie, legitimitatea șubredă a regimului.
Imaginile – președintele rus Vladimir Putin, o persoană nocturnă de obicei, care se adresează națiunii într-un costum închis la culoare și cravată la prima oră a unei dimineți de sâmbătă; elicopterele rusești doborâte de forțele Wagner și locuitorii din Rostov pe Don huiduind poliția locală după ce revolta a luat sfârșit – nu sunt un semn bun pentru Kremlin.
Prigojin apăsa deja pedala de luni de zile. Cu toate acestea, până foarte recent, comentariile sale de pe Telegram, pline de obscenități, au fost îndreptate împotriva ministrului Apărării, Serghei Șoigu, și a șefului Statului Major General, Valeri Gherasimov.
Totul s-a schimbat vinerea trecută, când a catalogat drept fabulații motivele pentru invadarea Ucrainei: o lovitură preventivă împotriva presupusei agresiuni a NATO și protejarea locuitorilor din Donbasul ocupat de Rusia de pretinsul bombardament implacabil al Ucrainei. Acestea au fost pretextele lui Putin, așa că, deși Prigojin l-a acuzat pe Șoigu și nu l-a numit direct pe Putin, toată lumea știa că, în cele din urmă, critica era îndreptată împotriva președintelui rus.
Astfel, Putin a decis în cele din urmă să pună capăt dușmăniei de lungă durată dintre Prigozhin, Șoigu și Gherasimov. După ce liderul Grupului Wagner a refuzat să semneze un așa-zis contract prin care își supunea trupele ministerului Apărării, Prigojin s-a făcut deja vinovat de insubordonare, iar liderii militari puteau acționa.
Indiferent dacă au ordonat sau nu atacuri cu rachete asupra taberei Wagner, așa cum a susținut Prigojin, se pare că acesta a preferat mai degrabă să moară ca un soldat în bătălie împotriva trupelor lui Șoigu și Gerasimov, decât să înfrunte un pluton de execuție pentru trădare.
Cu toate acestea, când a apărut brusc o a treia opțiune – oferta de exil în Belarus în schimbul opririi avansului spre Moscova – Prigojin a considerat că oferta lui Lukașenko de a-l ține în viață este o garanție suficientă. Aceasta – în chiuda faptului că Lukașenko, o marionetă a lui Putin, nu este în măsură să îl protejeze pe rebel de represaliile președintelui rus.
Loviturile de stat sunt dificile pentru un regim autoritar. Dacă te adresezi națiunii prea repede, se consideră că ești cuprins de panică. Dacă aștepți mai mult, pari indecis. Putin a așteptat 24 de ore. Acum este clar de ce: odată ce ai numit-o „trădare” și i-ai amenințat pe răzvrătiți cu o pedeapsă „dură” și „iminentă”, ar fi bine să te ții de cuvânt. Putin a ezitat probabil pentru că se îndoia că forțele sale vor urma acest tip de ordin și, ca urmare, că ar putea părea neputincios.
Și a avut dreptate. Trupele obișnuite par să se fi dizolvat în fața forțelor Wagner. Nu a existat nicio rezistență nici măcar în Rostov pe Don, cartierul general al Districtului Militar din Sud. În afară de câteva elicoptere de luptă, doborâte de Wagner, nimeni nu i-a atacat pe aceștia.
Unde erau piloții de bombardiere și de avioane de vânătoare, care ar fi putut să lovească de sus coloanele mercenarilor în timp ce aceștia mărșăluiau de la granița ucraineană spre Rostov pe Don?
Și mai semnificativă, pe termen lung, a fost reacția populației. Loviturile de stat și revoluțiile nu sunt decise de numărul celor care iau cu asalt palatele, ci de numărul celor care vin să le apere. Indiferența îi ajută pe complotiști. Ultima replică din tragedia lui Aleksandr Pușkin, Boris Godunov, sintetizează o condiție cheie a unei revolte de succes: Narod bezmolvstvuet, adică Poporul este tăcut.
De fapt, lucrurile s-au dovedit chiar mai cumplite decât atât pentru Putin. Locuitorii din Rostov au fost mai mult decât tăcuți. În loc să deplângă conducerea Wagner, ei au apărut în videoclipuri în care îi întâmpinau pe mercenarii lui Prigozhin. În loc să fluture portrete ale lui Putin și steaguri rusești, ei le-au adus insurgenților apă și bomboane.
Putin este un istoric amator pasionat care deplânge atât sfârșitul Imperiului Rus, cât și prăbușirea Uniunii Sovietice. În discursul său către națiune, el a înlocuit povestea sa favorită a invaziei naziste din 1941 cu Revoluția bolșevică din 1917 ca fiind calamitatea de care acesta apăra patria. Aceasta a fost o schimbare grăitoare.
Abandonat atât de populația din Petrograd, cât și de trupele din Districtul Militar Petrograd, guvernul provizoriu a fost răsturnat de bolșevici cu doar două regimente, două mașini blindate și două mașini înarmate cu tunuri antiaeriene. Era oare aceasta imaginea de care Putin se păzea în discursul adresat națiunii?
S-a dovedit a fi departe de a fi o presimțire nefondată. Nici șefii de vârf ai armatei, nici prim-ministrul, nici liderii partidelor din Duma de Stat, nici primarul Moscovei nu l-au susținut public pe Putin. Sprijinul redus pentru Putin a fost evident și în cazul poporului rus, care a părut, în cel mai bun caz, indiferent față de rezultatul revoltei și, în cel mai rău caz, l-a salutat.
În satira clasică sovietică Cele douăsprezece scaune scrisă de Ilf și Petrov, atunci când îndrăgitul erou rebel simte că norocul este pe cale să se schimbe în favoarea sa, el strigă: „Se sparge gheața!” Rebeliunea a fost încheiată de cel care a început-o, însă gheața nu s-a spart. Dar cu toții putem vedea fisurile.
Autor: Leon Aron, politico.eu.
