Prima zi a verii este şi cea mai frumoasă sărbătoare: Ziua Copilului. Pentru copii se organizează manifestări artistice, demonstraţii sportive, lor le sunt propuse vizite la muzee dar şi la instituţii importante – cum ar fi Parlamentul – , pentru ei se pun la cale jocuri şi concursuri pe străzi şi în parcuri. De mâine, copiii vor număra zilele până la următorul 1 Iunie…
În ultima vreme, am avut mai multe ocazii de a intra în contact direct – nu cu tineri şi cu copii, pe care îi văd şi îi frecventez tot timpul, deoarece fiica mea şi fiul meu umplu casa cu prieteni – ci cu structurile lor organizate. Am fost invitată la Forumul Tinerilor din România, la Consiliul Naţional al Elevilor şi la multe dintre evenimentele Festivalului Internaţional al Educaţiei de la Iaşi.
Primul fapt îmbucurător pe care l-am constatat a fost capacitatea de organizare a copiilor. Al doilea – discursul lor clar şi bine structurat. Copiii chiar ştiu să vorbească despre subiectele care îi interesează: şcoală, cultură, sport, educaţie, sănătate, familie, viitor profesional. M-a uimit şi încântat capacitatea lor de a comunica limpede şi concis.
Copiii vor să fie luaţi în seamă atunci când este vorba de viaţa lor prezentă şi viitoare. De altfel, ei înţeleg mult mai multe şi judecă mult mai bine decât s-ar aştepta unii adulţi prea grăbiţi pentru a-şi mai apleca urechea la vocile mici. Aceste voci mici nu creează zgomot, ci un cor bine articulat de care am face bine să ţinem cont. Copiii şi tinerii în general nu trebuie lăsaţi să aştepte măsuri care să reglementeze existenţa, ei trebuie să fie consultaţi şi asociaţi la luarea acestor măsuri. Adulţii „prea grăbiţi” sunt cei tentaţi să descrie tineretul ca pe un segment aparte al societăţii, segment de vârstă greu controlabil, imprevizibil, imatur şi iresponsabil. Nimic mai fals. Spre deosebire de oamenii maturi, tinerii comunică excelent între ei, se organizează, sunt solidari.
Am reţinut, totuşi, un aspect care m-a nedumerit: în Consiliul Elevilor nu se regăseşte niciun reprezentant al copiiilor cu dizabilităţi şi niciun reprezentant al copiilor de etnie romă. Mă întreb de ce şi cred că aceste aspecte ar trebui remediate fără întârziere – altfel, noţiunea de solidaritate ar păli oarecum.
Copiii şi tinerii fac cu plăcere şi dăruire voluntariat, ceea ce nu s-ar putea afirma despre mulţi „oameni mari”. De la „oamenii mari”, copiii aşteaptă multe: ocrotire, înţelegere, căldură. Aşteaptă şi explicaţii pentru că au trecut de mult vremurile în care să li se spună „fă-ţi lecţiile/mănâncă tot din farfurie/fii cuminte şi taci/e aşa fiindcă aşa spun eu/copiii trebuie văzuţi nu şi auziţi/bătaia e ruptă din Rai/eu te-am făcut, eu te omor” şi alte orori care nu fac decât să le schingiuiască sufletele.
Noi, adulţii, trebuie să îi educăm şi să îi învăţăm pe copii lucrurile bune pe care le ştim. Paradoxul este că noi, adulţii, avem multe de învăţat de la copiii noştri
