1989 a fost pentru multe milioane de români un an al disperării, an în care cultul personalității „tovarășului și tovarășei” a ajuns la paroxism, în care lipsa apei, curentului, gazului, căldurii, alimentelor, bunurilor de larg consum era parte a unei vieți de zi cu zi umilitoare. Mulți dintre cei care azi sunt tineri, nici nu-și pot închipui cât de greu era atunci, în timp ce o parte dintre cei care erau atunci tineri tânjesc după acele vremuri. La Muzeul Național de Istorie, o expoziție prezintă atât grotescul cult al personalității soților Ceaușescu, cât și viața cotidiană din 1989 și cât de mult s-a schimbat societatea în 1990. O parte dintre exponate au legătură directă cu Revoluția, scrie Hotnews.
(…) 1989 a fost anul omagiilor fastuoase și al sloganului obsesiv ”Ceaușescu reales la al XIV-lea Congres!, slogan care în 22 decembrie s-a transformat în Ole! Ole! Ceaușescu nu mai e!.
Eșecul economiei socialiste centralizată afecta grav nivelul de trai. Statul se mândrea cu marile rafinării, dar benzina era raționalizată la 30 de litri/lună. Mulți copii învățau la lampa cu gaz, deși regimul electrificase majoritatea satelor, dar curentul se întrerupea des. S-au reintrodus cartelele de hrană, iar un decret din 1988 stabilea că temperatura nu trebuie să fie iarna mai mare de 16 grade în clădirile publice, cu excepția școlilor și grădinițelor.
Cenzura era omniprezentă, sistematizarea rurală și urbană se accelerase după 1980 și mii de sate au fost rase de pe fața pământului, în timp ce în multe orașe au fost dărâmări masive în zona centrală, pentru a fi construite apoi ”centrele civice”. Securitatea supraveghea totul, de la întâlnirile familiale, până la plecările în străinătate,, totul sprijinindu-se pe o rețea solidă de turnători care întocmeu rapoarte. Turnătoria era, în multe cazuri, încurajată și recompensată de Securitate.
În acest mediu a proliferat bișnița – afaceri mărunte și ilegale cu produse care nu se găseau în magazine – blugi, țigări, cafea, whisky, ness, casete video, discuri sau deodorante. Aceste produse erau aduse de studenții străini sau de puținii români care călătoreau în afară – și erau vândute în țară la prețuri mari. Bișnițarul era personajul care ”se descurca” un ”băiat deștept” care făcea bani ”la negru”. Evident că bișnițarul nu a dispărut după 90. ba din contră.
(…) 1990 a fost anul în care România a devenit un stat liber de dictatură, în care libertățile fundamentale au fost recâștigate, în care viața românilor s-a schimbat radical, în care se putea vorbi despre drepturile omului. A fost anul în care au apărut opoziția și fenomenul „Piața Universității”, în care mii de mineri au venit la București, au devastat piețe, sedii de partide și instituții, au bătut și umilit cetățenii Capitalei, în care sute de persoane s-au confruntat la Târgu Mureș, în care simpatia internațională câștigată s-a transformat în neîncredere.
Tot în 1990 presa a explodat, românii, avizi de informație, cumpărau uneori și 5-6 ziare pe zi și nu este de mirare că publicațiile cotidiene au ajuns la tiraje fantastice de 1,5 milioane de exemplare/zi, iar săptămânalele treceau de 500.000 de exemplare.
1990 a lăsat însă și amintiri frumoase pentru români: au pătruns produsele străine, mulți au mâncat pentru prima oară banane și milioane de oameni s-au bucurat urmărind Naționala la Cupa Mondială de Fotbal – Coppa del Mondo Italia 90.
În Expoziția „1989 – 30 de ani după …”, publicul poate vedea dispozitivul de tipărit și împrăștiat manifeste realizat de Valentin Hurduc, matrițele ziarului „Luneta”, o parte a cadourilor primite de către Nicolae și Elena Ceaușescu în anul 1989, dar și cărucioare artizanale, reșouri improvizate și alte mici obiecte, parte a vieții în comunism.
