Invitatul acestei săptămâni la interviurile video PSnews.ro a fost preşedintele Senatului, Călin Popescu-Tăriceanu.
Co-preşedintele ALDE a fost întrebat dacă există vreo legătură între recenta sa vizită la DNA Braşov şi refuzul lui de a candida pentru funcţia de primar general al Bucureştilor.
În acelaşi context, Tăriceanu a criticat recentele acţiuni ale DNA, de urmărire penală şi chiar reţinere a unor primari în funcţie, apreciind că astfel de mutări „se suprapun cu campania electorală”.
(00:00 – 14:13)
Dan Bucura: Bună ziua, domnule Călin Popescu-Tăriceanu. Bine aţi revenit în studioul nostru, la PSnews. Prima întrebare de astăzi este: de ce nu vă vedem pe dumneavoastră candidat la Primăria Capitalei? Ieri (marţi – n.r.), aţi terminat la Bucureşti depunerea listelor cu candidaţi. Se vorbea că sunteţi un personaj cu şanse, sondajele vă arătau în sensul ăsta şi – mai mult –, din punctul meu de vedere, cred că şi degringolada din bucătăria PNL-ului era, poate, un factor pozitiv în sensul ăsta.
Călin Popescu-Tăriceanu: Întâi, permiteţi-mi să vă spun: „bine v-am găsit” şi apoi să trecem la treabă, la interviu. Nu mă surprinde întrebarea pe care mi-o puneţi. E o întrebare care a revenit frecvent în ultimele zile din partea presei. Trebuie să vă spun două lucruri. Sondaje care să indice intenţia de vot pentru candidaţii la primărie au fost puţine şi oarecum nerelevante, în măsura în care o serie de candidaturi nu au fost anunţate. Prin urmare, oamenii trebuiau să răspundă mai mult la întrebarea legată de favorabilitate sau de încredere. Sigur că, în sondaje (pe Bucureşti şi nu numai), am o cotă ridicată de încredere şi favorabilitate, însă, în paralel, trebuie să vă spun că am făcut o serie de cercetări sociologice cu firme de specialitate şi am făcut inclusiv focus-grupuri. Trebuie să vă împărtăşesc o părere a oamenilor, până la urmă. Oamenii au o altă aşteptare în ceea ce priveşte profilul viitorului primar şi persoana viitorului primar, chiar. Oamenii nu consideră că, după ce am avut funcţii precum cea de prim-ministru sau de ministru şi actualmente de preşedinte al Senatului, voi fi, probabil, persoana care să coboare suficient de jos în administraţie, încât să le dau lor convingerea că pot să fiu cel mai potrivit primar. Este o chestiune de percepţie. Oamenii cred că, după ce ai avut astfel de funcţie, obligatoriu trebuie să vizezi, probabil, mai sus şi li se pare că funcţia de primar nu este suficient de reprezentativă, ca să aibă convingerea că te angajezi cu adevărat într-o astfel de cursă. Acest element, precum şi altele care au rezultat – aşa cum spuneam – din cercetările sociologice m-au făcut să-mi dau seama că, probabil, trebuie altcineva, un alt om şi cea mai potrivită persoană pe care noi am avut-o este Daniel Barbu, care consider că are – aş spune – un prestigiu (şi ca om politic, şi intelectual) care-l poziţionează pe cota cea mai înaltă dintre toţi candidaţii la Bucureşti. Cu alte cuvinte, nu este un politician de rând; este un om cu un CV remarcabil în domeniul său profesional, care denotă o competenţă deosebită. După cum ştim, profesorul Barbu este cadru didactic universitar, doctor în ştiinţe, a fost decan al Facultăţii de Ştiinţe Politice, este senator, lider al grupului de la Senat al ALDE şi este un… cer scuze pentru această formulă… este un produs liberal, este un liberal autentic, al cărui profil nu poate fi contestat. Dar, pe lângă aceste lucruri, câteva din ideile lui mi s-au părut absolut remarcabile. Noi am plecat de la constatarea că cetăţenii sunt nemulţumiţi nu numai de politica la nivel înalt, dar chiar şi ceea ce înseamnă administraţie locală, pentru că sunt cu totul şi cu totul neglijaţi între cele două alegeri succesive. Patru ani, cetăţenii nu sunt consultaţi în niciun fel, administraţia este ruptă – ceea ce înseamnă: deciziile de opţiunile cetăţeanului. Daniel Barbu a venit cu o idee foarte interesantă, care se practică în alte state democratice – şi anume: soluţia organizării de referendumuri pe marile probleme şi pe marile decizii care urmează să fie luate la nivelul Bucureştiului, în aşa fel încât să dăm o parte din această responsabilitate cetăţenilor, de a alege în mod direct. Noi plecăm de la următoarea idee – şi anume: că sunt două elemente indisolubil legate: calitatea vieţii cetăţeanului în urbe este indisolubil legată de calitatea democraţiei. Cu alte cuvinte: dacă decizia nu este luată făcându-l pe cetăţean co-părtaş şi este luată numai de administraţie, atunci sigur că sunt foarte multe şanse ca, neglijând opţiunile cetăţenilor, deciziile care sunt luate să fie greşite şi, prin urmare, şi calitatea vieţii nu este cea pe care o aşteaptă şi pe care şi-o doreşte cetăţeanul de rând. Eu cred că acest element politic este esenţial, nu soluţiile administrative pentru trafic, pentru parcări, pentru reţele edilitare. Sigur că şi ele sunt importante, dar aceste lucruri sunt – dacă vreţi – apanajul departamentelor tehnice dintr-o primărie, care trebuie să analizeze şi să dea soluţiile pe baza unor standarde de calitate, şi nu trebuie să fie opţiunea primarului, că primarul, după cum am văzut, la Bucureşti a fost odată un marinar, a fost un medic… Nu trebuie să fie cel mai bun specialist, inginer în probleme de urbanism sau edilitare. Trebuie să fie un om care să înţeleagă, într-un fel, cum rezonează oraşul, care este perspectiva pe care trebuie să o dea, către ce trebuie să se îndrepte oraşul, ca dezvoltare, şi nu trebuie să vedem numai strict latura aceasta obişnuită, ci trebuie să gândim puţin care sunt aspiraţiile cetăţenilor, care sunt valenţele sociale, culturale ale oraşului, care, de multe ori, sunt neglijate, în detrimentul problemelor de îndepărtat zăpada şi asfaltat gropile din drum.
Dan Bucura: M-aş mai întoarce o secundă la ipoteza candidatului dumneavoastră şi o să vă întreb despre un alt scenariu care a circulat (sau o ipoteză) – şi anume: faptul că această schimbare a atitudinii dumneavoastră se datorează şi „vizitei” pe care a trebuit s-o faceţi la DNA Braşov. Haideţi să clarificăm şi episodul ăsta: poate ne explicaţi exact mai bine şi de ce aţi fost, şi cum s-a întâmplat totul.
Călin Popescu-Tăriceanu: Sigur: vă explic cu plăcere, pentru că nu am nimic de ascuns. Am fost convocat ca martor într-un dosar legat de restituirile proprietăţilor către Paul Lambrino, aşa-numit Paul de România. A fost – cred – obligaţia mea cetăţenească să mă prezint, am dat răspunsul la întrebările care mi s-au pus de către procurorul de caz şi alte detalii publice nu pot să fac, întrucât nu este permis de lege. Dar acest lucru (după cum am şi declarat ulterior) nu m-a făcut să-mi schimb în niciun fel nici poziţia politică, nici atitudinea, nici planurile politice. Decizia de a nu candida la Primăria Bucureştiului nu credeţi că a fost luată în ultimul moment. În ultimul moment, am luat decizia referitoare la persoana care să ne reprezinte, alta decât persoana mea. Este – dacă vreţi – într-o suită de analize şi un alt element la care nu m-am referit, dar pe care l-am menţionat public (nu e o noutate pe care o spun acum): toate deciziile pe care, împreună cu colegii mei, le luăm, le luăm pornind de la o serie de analize şi aceste analize sunt întocmite ţinând cont de un obiectiv important pe care îl avem – obiectivul strategic de a intra în parlamentul viitor, după alegerile de la finele acestui an. Prin urmare, cu toţii am considerat că decizia referitoare la candidatura la Bucureşti trebuie să fie una subsumată acestei decizii, şi nu să prevaleze. În condiţiile în care eu aş fi candidat la primăria oraşului Bucureşti şi aş devenit primarul oraşului, atunci era evident că va trebui să-mi reordonez priorităţile politice şi acţiunea politică pe o zonă administrativă, în aşa fel încât să nu înşel aşteptările oamenilor care mi-au dat votul de încredere şi – sigur – munca pe care am făcut-o până acuma şi poziţia politică pe care am avut-o până acuma, care poate să ajute partidul mai mult în plan parlamentar, ar fi trebuit să fie abandonată. Şi acesta a fost, iarăşi, un considerent important pe care l-am avut cu toţii în vedere şi pe care l-am avut de la bun început – trebuie să vă spun – în desemnarea candidatului şi în decizia care m-a privit pe mine, de a nu candida la Bucureşti.
Dan Bucura: Rămânând în zona aceasta de acitivitate a parchetului anticorupţie: cum vedeţi dumneavoastră această ofensivă din ultima perioadă şi asupra primarilor în funcţie, şi asupra candidaţilor? Pare că cine va supravieţui până în ziua alegerilor, ăla va ajunge primar în toată ţara?
Călin Popescu-Tăriceanu: Mda. Ce se întâmplă: văd că se fac anumite confuzii intenţionate. Întotdeauna, am subliniat faptul că sunt dintre cei care consideră corupţia într-adevăr o plagă la nivelul societăţii şi o ameninţare serioasă. Ca atare, mi se pare că nu trebuie precupeţit niciun efort de combatere a corupţiei – fie că este vorba de efortul legislativ, fie că este vorba de efortul pe care îl face justiţia în a combate acest fenomen extrem de periculos. Dar, în acelaşi timp, nu pot să nu observ că această acţiune determinată şi în forţă pe care o face procuratura în ultima vreme se suprapune cu campania electorală. Avem câteva exemple care sunt extrem de la îndemână: primari în funcţie care au fost tocmai acum luaţi la anchetă (eventual, arestaţi şi scoşi din joc în mod forţat) pentru dosare care sunt vechi de 8-10 ani şi care au stat în nelucrare. Deci aceste coincidenţe nu pot să fie puse la rubrica „Întâmplătoare”. Este o acţiune, practic, de curăţire a scenei politice, care are la origine procurorii şi care vine să afecteze, într-un mod drastic şi incorect, peisajul democratic. Când spun: „peisajul democratic”, mă refer la dreptul cetăţenilor de a da ei în final verdictul în ceea ce-i priveşte pe politicienii corupţi sau necorupţi şi să-i selecteze prin vot direct şi prin alegeri libere. Această intervenţie brutală a procuraturii în această fază a campaniei electorale nu poate fi considerată normală într-un stat democratic. Este o practică nedemocratică şi care, într-un fel, întregeşte tabloul aşa-zisului „stat de drept” pe care îl avem în România. În România, în momentul de faţă, nu avem, în realitate, un stat de drept. Avem un dezechilibru grav între cele trei puteri ale statului, în condiţiile în care sistemul (cum le place foarte mult celor care lucrează în domeniul justiţiei), în condiţiile în care sistemul judiciar încearcă să se extragă din această formulă devenită celebră, de control şi echilibru reciproc al puterilor (promovată de Montesquieu cu două secole în urmă) şi încearcă să devină o supra-putere în stat, o supra-putere care este nedemocratică şi care doreşte să acţioneze prin decredibilizarea unei alte puteri a statului (care este Parlamentul), după cum s-a văzut în ultima perioadă – adică solicitările succesive de arestare a parlamentarilor au pus, sigur, Parlamentul într-o lumină extrem de defavorabilă şi cu atât mai mult cu cât am constatat că aceste solicitări de anchetare şi de reţinere sau arestare a parlamentarilor au fost făcute, în anumite situaţii, pentru decizii politice, în care Parlamentul sau Executivul este suveran, aceste decizii nefiind posibil să fie cenzurate decât politic, de cetăţeni, prin vot. Deci sunt grave abuzuri şi încălcări, până la urmă, ale normelor fundamentale constituţionale care se petrec în România de astăzi şi care mă fac să spun că avem o caricatură de stat de drept şi că aceste derapaje, dezechilibre vor trebui, cât de curând, corectate.
