De câteva zile pare că asistăm la o nouă răfuială în interiorul PSD. Două grupuri par să conteste puterea: grupul Ciolacu-Stănescu, respectiv Teodorovici-Ștefănescu. De rezultatul acestei confruntări va depinde viitorul PSD, iar acest lucru va cântări implicit în viitorul democrației din României.
Rațiunea de-a fi a PSD
Indiferent sub ce denumire a activat actualul PSD (FSN/PDSR/PDS), el rămâne unul dintre cele mai mari partide post-decembriste, dacă ne luăm atât după numărul activ de membri, cât și după rezultatul alegerilor. În teoria politică, un partid mare este considerat a fi acel partid care ia cel puțin 15 procente în două alegeri generale consecutive. La fel de necontestat este faptul că PSD are o istorie în mazilirea propriilor lideri: Năstase, Geoană, Ponta și mai nou Dăncilă, toți au fost trași pe linie moartă în momentul în care au suferit un eșec major în alegeri. Același lucru s-ar fi petrecut și cu Liviu Dragnea, dacă nu ajungea înainte de asta la închisoare. Partidul a funcționat și funcționează pe baze de rețele clientelare, contruite încă din primii ani ai democrației românești de către FSN-ul lui Ion Iliescu.
Încă de la început s-a folosit principiul monopolizării puterii de către un grup restrând sau chiar de către o singură persoană. Divergențele care amenințau unitatea de monolit a partidului au fost de regulă drastic sancționate prin excluderi, iar impresia că deciziile în partid se iau nu pe criteriul democratic, ci printr-o cvasi-unanimitate a rămas până la celebrul congres în care Dragnea se înfățișa ca un soi de liderus maximus. Figura paternă a liderului care are grijă de partid și de rețelele clientelare s-a păstrat de la Iliescu, până la Dragnea. Pentru a-și îndeplini misiunea, PSD trebuia să fie la guvernare, pentru că doar de acolo putea direcționa eficient banii. De aceea eșecul în alegeri era sancționat, liderul înlocuit, iar în locul său era căutat un altul care să poate menține același sistem de privilegii. Noua luptă pentru putere se duce pe aceleași paliere ca cele anterioare: menținerea sistemului de privilegii și revenirea la putere. Totuși, o modestă reformă în interiorul partidului este vizibilă, chiar și prin scoaterea din prim plan a acelor personaje apropiate de Liviu Dragnea care amenințau la un moment dat însăși fundamentele democratice ale statului.
Grupurile care se confruntă
Confruntarea pentru șefia în PSD se dă între grupul moderatului Marcel Ciolacu, cel care a preluat puterea în PSD după eșecurile pe linie înregistrate de Viorica Dăncilă (pierderea guvernării și a alegerilor prezidențiale) și grupul mai radical din jurul fostului lider al PSD, Liviu Dragnea.
Marcel Ciolacu a încercat după căderea PSD-ului de anul trecut să readucă partidul pe linia de plutire, scoțând însă retorica dură a radicalilor din partid. Nu s-a mai pus accentul pe așa-zisele reforme din justiție care au atras obiecții atât din partea Opoziției de atunci, cât și din partea instituțiilor europene. România în era Liviu Dragnea părea că merge pe calea unui regim autoritarist precum cel din Ungaria, Turcia sau chiar Rusia. Retorica populistă a rămas o armă în mâinile noii conduceri, fiind folosită nu doar de PSD. Dar derapajele social-democraților au fost domolite de retragerea în linia a doua a unor personaje apropiate de Liviu Dragnea. Or tocmai aici pare că zace mărul discordiei. Aripa PRM-istă din PSD în fruntea căreia se află acum Codrin Ștefănescu vrea din nou la butoanele partidului, susținută de oameni cu portofolii în vechiul cabinet PSD, de pildă Eugen Teodorovici. Olguța Vasilescu pare a înțelege că jocurile de putere sunt deja făcute și a dezertat din tabăra lui Ștefănescu, vizând un nou mandat la Primăria din Craiova.
Lupta pentru putere va avea consecințe semnificative pentru viitorul PSD și pentru viitorul democrației din România. Nu de puține ori s-a spus că democrația din România depinde de capacitatea PSD de a se democratiza. În calitate de partid mare, PSD nu poate fi pur și simplu ignorat. O revenire a aripii radicale din PSD ar da naștere la noi derapaje, la revenirea unor teme din vremea lui Liviu Dragnea și o reîntoarcere a țării în urmă cu câțiva ani. Ar da de asemenea apă la moară celor care cred că doar retorica autoritaristă este câștigătoare pentru PSD. De partea cealaltă, o victorie a grupului condus de Marcel Ciolacu ar putea duce la scoaterea din joc definitivă a ultimelor vestigii PRM-iste de pe scena mare a politicii din România. Această victorie ar putea reprezenta un modest pas spre democratizarea partidului și spre renunțarea la cultul liderului suprem. Desigur, asta dacă în viitor, Marcel Ciolacu nu va cădea și el în capcana personalizării vieții politice din partid. Cum viitorul este însă imposibil de cunoscut, putem spune doar că, ținând cont de datele problemei, de rezultatul luptei din interiorul PSD ar putea depinde într-o măsură semnificativă, viitorul democrației din România.
