Șoaptele lui Vosganian

În România statului de drept sunt oameni care sunt condamnați aprioric. Înainte de orice fel de judecată, de pledoarie, de examinare a dovezilor, avem un vinovat.
Ieri s-a numit Vosganian. Marea dezamăgire, marea deziluzie a statului de drept. A pășit în Parlament vinovat si a plecat de acolo de sute de ori mai păcătos decât a intrat. A avut îndrăzneala să ceară Parlamentului ieșirea din votul-șablon. A pledat, cu argumentele sale, pentru a-și susține nevinovăția, a vorbit cu colegii, a plâns, s-a rugat și a rămas în picioare.
Acum este, așa cum spuneam, de sute de ori mai păcătos. Vinovat că a gripat pentru o clipă asaltul împotriva corupției. Vinovat pentru că a făcut apel la rațiune, la argument și….în mod neașteptat a câștigat o bătălie. Vinovat pentru că a privat publicul avid de sânge de plimbarea de seara cu mâinile în cătușe, în duba poliției sau escortat de polițiști. A, să nu uităm, este de șapte ori mai vinovat pentru că nu are ocazia de a spune, de a intra în corul delatorilor, a povestitorilor despre milioane de euro. E ca și cum un serial de mare succes oprește unul dintre episoade la jumătate.
Fără a-l cunoaște pe Varujan Vosganian personal, l-am cunoscut conjunctural, fiind în aceeași sala, de multe ori când a argumentat politic și economic. L-am cunoscut vorbind despre viitor, despre libertăți și despre principii. Și asta a făcut ieri – s-a luptat pentru libertatea sa de a își păstra dreptul la demnitate (si în secundar la demnitatea publica), pentru principiul nevinovăției ca fundament în judecarea oricăror acuze.
Nu știu dacă Varujan Vosganian este sau nu vinovat cu adevărat. Nu știu dacă a făcut ceea ce spun procurorii că ar fi făcut si sunt convinsă că mulți din cei care îl arata cu degetul habar nu au, nici ei, de asta. E ordin de la stăpânire, atunci – cu plăcere !
Cu certitudine, mă bucură faptul că decizia de condamnare venită pe linie de partid, si nu în urma unei drepte argumentații, a fost contestată de rațiunea sau emoția individuală a celor care s-au aflat în sală.
Poate că senatorii și-au adus aminte de prevederea constituțională privind mandatul imperativ. Poate că s-au prevalat de dreptul lor de a gândi, independent de decizia șefului de partid. Dar cu certitudine au refuzat să îl pună, așa…din exces de zel, pe Varujan Vosganian în panoplia trofeelor DNA, alături de Udrea, Bica sau Cocoș.
Nu cred în dreptatea făcută la comun.
În sentințele date pe categorii sociale, profesionale sau de demnități.
Și mai ales, nu cred că democrația își permite victime colaterale.
Iar statul de drept va fi cu adevărat drept atunci când individul va conta mai mult decât ordinul de partid, decât “sentimentul și/sau asentimentul general”, decât sistemul în sine.
Decizia în cazul Vosganian arată, șoptind timid și palid, că România este ceea ce ar trebui să fie, o republică parlamentară și nu una judiciară.