Kennedy de România și Micky Mouse de București sau de ce bagă românii cardul de sănătate în bancomat

Circul a coborât în cotidianul românesc, cu personaje care mai de care mai neverosimile, urmărite de destine implacabile, create de propriile nenorociri din vremuri ce încă nu se dau duse. Suntem captivi în manejul în care se învârt frenetic lighioane ciudate, aparent dresate, dar gata să îl sfâșie pe cel pe care le-a hrănit până mai ieri, imediat ce se văd în spatele gratiilor.

România de astăzi seamănă cu filmele lui Fellini. Nu doar alb – negrul peliculei este de o asemănare izbitoare cu prezentul, ci și personajele ce îmbracă același caracteristici neorealiste, cu iz baroc și contorsiuni morale.

Aroganța maeștrilor circari răzbate până la ultimul scaun, atinge fiecare spectator. Președinte și premier împart aceeași bucată de aroganță și se văd frați în construcția unui zid din ce în ce mai opac între plătitorii de bilet și actorii de pe o scenă politică tot mai dezamăgitoare.

Primul, omul providențial, prestatorul de un altfel de politică, cel care zicea că o să facă niste fapte, niste treburi,  a ajuns să tacă într-un mod asurzitor. Mandatul său de președinte capătă pe fiecare zi ce trece contururi regale. Vizite, plimbări printre trandafiri și în piațete celebre, vorbe puține, zâmbete multe și un gol din ce în ce mai mare. Nu ne-ar mira dacă mâine-poimâine ar transmite un salut regal dintr-o masină decapotată și ar zâmbi maiestos cu toți dinții, ca un adevărat Kennedy de România, așa cum îl alinta un fost coleg de partid. Doar că, probabil nimeni nu îndrăznește să îi spună președintelui, că felul acesta detașat de problemele oamenilor de a face politică îl plasează pe un tobogan extrem de abrupt a cărui coborâre pare să fi început.

Tinerii frumoși și liberi nu și-au luat țara înapoi, descoperind că țara asta nu e a lor și nici a celui pe care l-au votat. Oamenii responsabili nu au scăpat de Micky Mouse. Guvernul liberal – „guvernul meu” – este tot mai mult o formă fără fond, căci fondul pare să dea cu subsemnatul pe la diverse instituții judiciare. Au trecut 6 luni. S-a împlinit o singură promisiune electorală a lui Johannis: continuă să tacă !

Pe partea cealaltă a scenei avem un premier care nu reușește să iasă din paradigma aroganței care i-a și adus eșecul la alegerile din noiembrie. Deși chipul de puști îți dă speranțe că ar putea învăța ceva din propriile experiențe, premierul alege să nu o facă. Plutește pe norul instabil creat de “cel mai mare partid politic din România”, de iluzia dispariției sistematice a tuturor adversarilor politici din interiorul sau din exteriorul partidului, de incapacitatea opoziției de a-i clătina scaunul de imperator chinez peste marele popor pesedist.  Poate tocmai această abordare îl face să nu vadă nimic important și ilegal în faptul că un primar social-democrat folosește instituțiile statului, adică banii publici, în a-și spiona amanta. Pai cum să fie important, când ani de-a rândul a fost firesc pentru orice demnitar să își angajeze amanta într-o funcție publică, să își aducă odrasla de la școala cu masina instituției sau să își facă concedii mascate în delegații oficiale ?

Pare că singura înțelegere stabilă pe care au avut-o între ei – Președinte și Premier – este cea prin care nu își suprapun traseele turistice. În timp ce unul este pasionat de Italia și viziteaza Vestul, în general, celălalt preferă țările arabe sau chiar pe cele din Orientul îndepărat.

România trăiește în propriu ei film al dezamgirilor. Acum aflăm că, o fi Iohannis neamț, dar parcă nu prea aduce cu Carol I. Ponta – o fi social-democrat, dar parcă are plan de neperformanță în ceea ce privește măsurile în folosul celor mulți. Nici unul, nici altul, nu par a fi interesați să vorbească cu niciunul dintre noi, că doar avem timp în cele 30 de zile de campanie electorală, atunci când o mai fi, în 2016. Până atunci, ne spun pe unde au mai fost, pun poze pe facebook, filme la televizor, iar noi ne bucurăm că par bine, fericiți și că plesnesc de sănătate.

În rest, avem un guvern în care miniștrii au notorietatea unui administrator de scară de bloc, primari îngroziți de spectrul DNA-ului și parlamentari cu genunchi de gelatină în fața amenințărilor de ridicare a imunității.

Între mărețiile celor doi, omul de rând, plătitorul de bilet prin taxele și impozitele sale privește haosul ce se petrece în fiecare zi din viața lui. Pare că e fericit, atunci când îi vede pe alții nefericiți, pe cei care până mai ieri predicau dreptatea la televizor și care astăzi coboară din dubă cu mâinile încătușate. Pare că uită de foame, de sărăcie, de nesiguranța pentru ziua de mâine, de neajunsurile școlii la care își trimite copilul. Își mai aduce aminte de toate astea atunci când bagă cardul de sănătate într-un bancomat și este surprins că nu primește nimic prin fanta de bani.