Cei care jubilează azi la București că ”Rusia a fost înfrântă la Chișinău” se îmbată cu apă rece, iar vorba românească cu ”cel care râde la urmă…“ nu trebuie uitată, se arată într-o analiză LARICS – Laboratorul Pentru Analiza Războiului Informațional și Comunicare Strategică, realizată de profesorul universitar Dan Dungaciu.
În plus, este o ”eroare strategică fundamentală”, care va costa mult Bucureștiul, să ”își pună toate ouăle într-un singur coș”, se arată în materialul publicat pe blogul Adevărul.ro.
Prezentăm mai jos cele mai importante aspecte ale analizei:
”Despre campania electorală de la Chişinău, cu rare excepţii, nu s-a scris mai nimic. S-a vorbit însă abundent despre rezultate şi consecinţele acestora. De multe ori grăbit, cu un entuziasm de paradă, auto-justificator. Miza acestui text, din perspectiva analizelor LARICS dedicate R. Moldova în ultimii doi ani, este triplă:
Să evaluăm opinia prompt lansată pe piaţă după care „Rusia a fost învinsă la Chişinău“. În realitate, teza este bazată pe o simplificare abuzivă care suprapune eronat interesele Rusiei în stânga Prutului strict cu proiectul „pro-Rusia“ şi, concomitent, cu scorul politic al Partidului Socialiştilor (PSRM) şi/sau a lui Igor Dodon. Complet fals.
Să arătăm că miza mai adâncă şi mai periculoasă a Rusiei în R. Moldova nu este (doar) proiectul „pro-Rusia“, ci proiectul ideologic „pro-Moldova“ – adevărata victorie rusească dincolo de Prut -, asumat astăzi explicit de PDM-ul lui Vladimir Plahotniuc şi PSRM-ul lui Igor Dodon, cu toate consecinţele sale strategice/geopolitice, nu doar politice.
Să arătăm că singura coaliţie politică organică, firească, naturală, de la Chişinău este cea între Partidul Socialiştilor (Igor Dodon) şi Partidul Democrat (Vladimir Plahotniuc). Dacă nu astăzi sau mâine, poimâine va deveni realitate.
Să le luăm pe rând.
RUSIA A FOST ÎNFRÂNTĂ LA CHIŞINĂU?
A spune asta înseamnă a merge după fentă. Dacă e să comparăm scorul de acum obţinut de PSRM (35 de locuri în parlament) cu cel de la alegerile din 2014, vom sesiza că atunci partidul pro-rus a lui Igor Dodon a luat 20,5%, respectiv 25 de locuri în parlament, deci mai puţin cu 10 mandate decât în 2019 (pe un sistem electoral care i-a dezavantajat în 2019 faţă de cel din 2014). Unde e, atunci, înfrângerea Rusiei în 2019?
Cei care vorbesc despre o prezumată înfrângere a Rusiei în R. Moldova se referă, tacit, la altceva, respectiv la comparaţia cu alegerile prezidenţiale din 2016 în care Igor Dodon a câştigat cu 52% şi a devenit preşedinte. În general, e riscant să compari mere cu pere, dar, chiar şi aşa, adică comparând alegeri prezidenţiale cu alegeri parlamentare, lucrurile tot nu se leagă.
În primul rând, victoria din 2016 a candidatului Igor Dodon – când se spune că Rusia a câştigat – a fost obţinută cu sprijinul nemijlocit şi indubitabil al reţelei mediatice şi a infrastructurii de partid a lui
Vladimir Plahotniuc şi a Partidului Democrat (PDM) condus de acesta. Mobilizarea acestor structuri împotriva candidatului pro-european Maia Sandu este notorie, evidentă şi incontestabilă. De la acuze incalificabile şi nereproductibile împotriva acesteia până la o campanie mediatică prin care aceasta va aduce – odată aleasă preşedinte – circa 30 000 de sirieni la Chişinău – totul a fost utilizat.
Concluzia este evidentă: nu doar Moscova a învins în 2016, ci Moscova plus sprijinul nemijlocit din campanie al lui Vladimir Plahotniuc. Iar dacă în 2019, la alegerile parlamentare, a fost, chipurile înfrântă, Rusia a fost „înfrântă“ tot cu ajutorul lui Vladimir Plahotniuc, care a extras din zestrea de voturi a socialiştilor voturile pentru Partidul lui Ilan Shor (personaj inventat şi ţinut în lesă de PDM), deci circa 10% de vot care în 2016 a mers la Igor Dodon. Adăugaţi la asta voturile PDM care nu au mai mers acum la PSRM-ul lui Igor Dodon – cum au mers în 2016 la candidatul prezidenţial Igor Dodon – şi veţi avea tabloul complet.
Prin urmare nu e vorba în primul rând de Rusia aici, ci de aranjamente politice interne, nu e clar în ce măsură şi ce fel acceptate de Moscova, care au decis rezultatul. Aceste aranjamente politice interne (Binomul Plahotniuc-Dodon) sunt de fapt cele pe care trebuie să le înţelegem şi să le descifrăm dincolo de Prut şi, mai ales, atitudinea de toleranţă a Rusiei în raport cu acestea.
În sine, cifrele parlamentarelor nu ne spun nimic relevant.
CINE A TRAS FRÂNA DE MÂNĂ SOCIALIŞTILOR? ŞI DE CE?
rebuie să mergem cu explicaţiile un pic mai adânc. Să presupunem că această naraţiune – Rusia egal Dodon şi Partidul Socialiştilor – e valabilă. Atunci ne-am fi aşteptat ca Moscova să depună toate eforturile posibile să ridice scorul socialiştilor cât mai sus. Inclusiv prin sprijin politic şi financiar. Sprijinul politic a fost, dacă e vorba de vizitele lui Dodon la Putin, doar că nu ştim ce s-a discutat acolo. Ridică semne de întrebare şi faptul, deja discutat pe larg de LARICS, că preşedintele Igor Dodon, după o serie de ieşiri publice fulminante şi războinice, cum că va fi cap de listă a socialiştilor în alegerile parlamentare – chestiune perfect legală de altfel în R. Moldova! -, în ajunul campaniei electorale a renunţat subit la asta. Dacă Rusia îşi punea toate cărţile pe Igor Dodon, cum se face că Moscova nu a insistat ca Igor Dodon, omul cu cel mai mare raiting dincolo de Prut, să deschidă lista socialiştilor, implicit să sporească şansele acestora şi să intre în confruntare cu restul actorilor politici, în special Vladimir Plahotniuc (PDM) şi Blocul ACUM? Şi totuşi, Dodon s-a retras, fără să spună nici pâs, imediat ce Adrian Candu, membru PDM şi speakerul Parlamentului, l-a avertizat să se potolească.
De ce Rusia nu a finanţat Partidul Socialiştilor?
Şi încă ceva. Dacă aruncăm un ochi pe listele de cheltuieli ale partidelor în campanie, depusă la Comisia Electorală Centrală (CEC), sesizăm următoarele cifre din dreptul partidelor parlamentare:
Partidul Democrat (Vladimir Plahotniuc) – 30.295.772 de lei
Partidul Shor (Ilan Shor) – 19.860.000 de lei
Partidul Socialiştilor (Igor Dodon) – 5.471.523 de lei
Blocul ACUM (Maia Sandu şi Andrei Năstase) – 1.859.503 lei
Ce rezultă de aici? În campania anterioară, din 2014, socialiştii lui Dodon au cheltuit circa 14 000 milioane de lei. În 2019, după ce au şi preşedintele, doar puţin peste 5 milioane. Aproape de trei ori mai puţin! Cum vine asta? Dacă PSRM este partidul Moscovei, iar Rusia a jucat exclusiv cartea asta, cum se explică nu doar că acceptă retragerea lui Igor Dodon de pe listă, dar şi că lasă partidul nefinanţat în condiţiile în care Vladimir Plahotniuc cheltuie de circa şase ori mai mult, iar Ilan Shor de circa patru ori mai mult? O fi criză economică în Federaţia Rusă, dar chiar aşa de mare să fie criza?
E ceva putred aici şi este evident că explicaţia este în altă parte. Respectiv, în faptul că Moscova nu a mizat în aceste alegeri doar Partidul Socialiştilor lui Igor Dodon, ci un proiect mai mare şi incomparabil mai important strategic. Proiect care acum este în derulare.
DE CE RUSIA NU A DAT PRIZONIERII MOLDOVENI DIN AFGANISTAN LUI IGOR DODON?
Şi bomboana de pe tort, acum. Una dintre temele cele mai fierbinţi în ultima parte a campaniei electorale de la Chişinău a fost legată de doi piloţi din R. Moldova, Lionel Buruiană şi Mihai Crihană, care au fost capturaţi de talibani în cursul unei misiuni de asistenţă a ONU la 24 noiembrie 2015, după o aterizare forţată cu elicopterul. Nimeni nu a mai vorbit despre ei vreme de trei ani, dar, în timpul campaniei electorale de la Chişinău, apare ştirea că Rusia a reuşit să obţină eliberarea celor doi, când a primit la Moscova o delegaţie a grupării islamiste pentru negocieri de pace cu mediatori din partea puterii afgane, între care fostul preşedinte Hamid Karzai. Igor Dodon a făcut urgent anunţul într-un briefing de presă din 11 februarie: „Am reuşit să soluţionăm problema doar datorită ajutorului acordat de către conducerea Federaţiei Ruse, care a răspuns la solicitarea mea personală“, Şi a indicat că piloţii Lionel Buruiană şi Mihai Crihană se află în prezent la Moscova, unde se recuperează la un centru medical. În plus, a anunţat că „la sfârşitul acestei săptămâni sau la începutul săptămânii viitoare voi zbura personal la Moscova pentru a-i aduce pe aviatori la Chişinău“. Să mai notăm că, în primul lor interviu, din februarie 2019, cei doi piloţi au adresat, de la Moscova, mulţumiri preşedintelui Igor Dodon şi Federaţiei Ruse pentru faptul că au fost eliberaţi.
Ar mai fi de adăugat şi faptul că Igor Dodon a anunţat chiar pe 13 februarie, la televiziunea Accent TV, că, după participarea la Conferinţa de securitate de la München, – vom reveni asupra ei – se va duce direct la Moscova, înainte de a se întoarce în R. Moldova, unde urma să vină cu cei doi piloţi eliberaţi şi despre care s-a făcut atâta discuţie la Chişinău.
Totul părea aranjat. Ceea ce trebuia să fie o lovitură pentru campania electorală a lui Igor Dodon şi a Partidului Socialiştilor nu a mai fost nimic. Totul s-a terminat la fel de brusc cum a început, după o serie de proteste ale taberei guvernamentale a lui Vladimir Plahotniuc. În ciudat sunetelor de fanfară iniţiale, Dodon nu a primit nimic. Rusia s-a răzgândit din motive de ea ştiute.
De la un moment dat încolo, subiectul s-a topit şi din peisajul mediatic. Aşa cum a început, ca o furtună, brusc, aşa s-a şi terminat discuţia despre cei doi piloţi. Subit, instantaneu aproape, toată presa, ca la comandă, a tăcut, toţi politicienii, mai ales cei implicaţi – cei din PSRM şi PDM şi trusturilor lor de presă – au abandonat la unison subiectul. Piloţii moldoveni sunt tot la Moscova, într-un „ONG“, dar nimeni nu se mai interesează de ei…
Şi apare întrebarea pe care prea multă lume a ignorat-o: de ce ruşii nu i-au dat lui Igor Don cei doi prizonieri, dacă acesta era candidatul lor unic în aceste alegeri? De ce Moscova nu a făcut totul ca să crească în popularitate şi număr de voturi partidul şefului socialiştilor?
Una dintre întrebările fără răspuns ale acestei campanii.
DE CE GUVERNUL PDM IGNORĂ PROIECTUL DE FEDERALIZARE PREZENTAT DE IGOR DODON INCLUSIV LA MÜNCHEN?
Principalul element care devoalează această minciună enormă după care Rusia a mizat doar pe Dodon şi, prin urmare, ar fi pierdut, este următorul. Cu mai bine de două luni în urmă, Andrei Năstase a fost primul politician din R. Moldova – şi singurul! – care a vorbit de planul lui Dodon de federalizare a R. Moldova. Este vorba despre un document care a fost deja trimis încă de anul trecut la Bruxelles, la Berlin, la Roma şi la Washington. Ar fi evident o naivitate să credem că guvernul nu ştia de aşa ceva. Sigur că ştia, dar a tăcut. În timpul campaniei electorale, preşedintele Igor Dodon a fost invitat la Conferinţa de la München (16-18 februarie) să prezinte acel plan, iar guvernul, mimând indignarea, a refuzat să participe. Chipurile, ar fi scris o scrisoare de protest către organizatori în care s-au delimitat de poziţiile lui Igor Dodon, doar că nu au publicat niciodată respectiva scrisoare. Nimeni nu a văzut-o, iar agenţia de presă care a solicitat poziţia MAEIE nu a cerut-o nici nu a insistat asupra ei.
Dar dincolo de asta mai e ceva important, respectiv mesajele pe care Dodon le-a dat în preajma deplasării la Conferinţa de la München şi care configurează poziţia sa politică şi strategică. Pe televiziunea sa de casă, Accent TV, a anunţat că va avea întâlniri formale şi informale în Germania, şi s-a exprimat despre prezenţa sa acolo în felul următor: „aceasta va fi un plus pentru noi, pentru că, dacă Moldova apare pe agenda marilor puteri ca un posibil compromis între Vest şi Rusia, cred că foarte repede noi putem rezolva marile probleme ale Moldovei“. Care sunt acele probleme, nu e greu să ghicim, mai ales dacă se duce cu planul de federalizare în buzunar. La München a fost organizată o masă rotundă dedicată situaţiei din R. Moldova, prilej cu care a fost introdus conceptul de „politică externă echilibrată“. Şi Dodon a continuat, cu nişte vorbe pe care le-ar fi putut rosti, în cor, tot Partidul Democrat, dirijat de Vladimir Plahotniuc, după aderarea acestuia la doctrina „pro-Moldova“: „implementarea acestei agende depinde de ce va fi pe 24 februarie. Dacă avem o majoritate parlamentară bazată pe aceste principii – că nu va fi nici pro-rusă, nici pro-americană, nici anti-rusă nici anti-europeană, dar pro-Moldova – atunci acest plan are şanse serioase să fie implementat începând cu aprilie-mai“.
E nevoie de ceva mai clar de atât? Şi PDM-ul lui Vladimir Plahotniuc şi PSRM-ul lui Igor Dodon sunt „pro-Moldova“, deci ce le împiedică, ideologic, să coopereze, nu doar informal, ca şi până acum, dar chiar şi formal, după alegeri? Evident, nimic. Dimpotrivă! Şi, încă odată, aici se vede de fapt butaforia la care noi asistăm în prezent pe scena electorală de la Chişinău, cu confruntarea de tip Tom şi Jerry între PDM şi PSRM.
Să revenim însă la cealaltă butaforie, respectiv la proiectul de federalizare a lui Igor Dodon. Lucrurile stau aşa: preşedintele R. Moldova a făcut un plan de statut special pentru Transnistria, adică un plan de federalizare, guvernul află, este indignat şi se opune, dar partidul de guvernământ nu spune nimic despre asta în campania electorală, deşi pretinde că Dodon este inamicul principal! Dodon pleacă la Munchen şi prezintă planul, vine acasă, iar nu se întâmplă nimic. Nimeni nu îl întreabă, nimeni nu îl ia la rost. Păi dacă cele două tabere, adică PDM condus de Vladimir Plahotniuc şi PSRM condus de Igor Dodon ar fi duşmani reali, este evident că PDM care controlează şi guvernul şi MAEIE şi serviciile secrete ar fi trebuit să iasă public şi să îl acuze în faţa cetăţenilor R. Moldova pe Igor Dodon de trădare, complicitate cu Rusia, chiar încălcare a legislaţiei moldoveneşti din moment ce doreşte soluţionarea politică a chestiunii transnistrene înainte de demilitarizare şi decriminalizare, ceea ce nu e legal, după cum spune explicit „Legea din 2005 cu privire la statutul teritoriului de Est al RM (Transnistria)“.
De ce PDM nu a făcut asta în campanie? E ca şi cum afli că cineva că e leneş, beţiv şi îşi bate zilnic nevasta şi copii, dar tu, public, îl acuzi în gura mare că e doar leneş, maxim că mai bea din când în când, dar nu scoţi niciun cuvânt de faptul că îşi bate zilnic familia. De ce taci? De ce te faci că nu ştii lucrurile astea. Ce ai de ascuns? E clar că eşti complice sau că ai vreo înţelegere!
Mai mult decât atât. Când Blocul ACUM a ieşit pe 20 februarie să denunţe planul şi să îl dezvăluie public, tocmai pentru a evita orice discuţie pe tema asta, Igor Dodon a spus că nu declară nici ce a făcut nici ce a spus la München. Totul se amână după alegeri.
Partidul de guvernământ PDM condus de Vladimir Plahotniuc a tăcut mâlc şi complice.
Şi de data asta.”
Întregul material poate fi citit AICI.
