Criza politică declanșată la capătul unui șir de evenimente care includ remanierea ministrului Justiției, Stelian Ion, părăsirea guvernării de către USR și reușita moțiunii de cenzură care a dus la prăbușirea cabinetului condus de Florin Cîțu, a depășit deja două luni de zile. Principalii protagoniști ai crizei PNL și USR nu au ajuns la un compromis, iar lucrurile continuă să plutească în necunoscut. O privire atentă la cazul formării cabinetelor în Olanda ne-ar putea forma o idee cu privire la ce înseamnă arta compromisului în politică și de ce este acesta important atunci când democrația este în pericol.
Cazul Olandei
În Olanda, discuțiile pentru formarea cabinetelor sunt de regulă lungi. Chiar în prezent Olanda traversează una dintre cele mai lungi perioade de negocieri privind formarea viitorului guvern. Alegerile legislative au avut loc la mijlocul lunii martie, iar partidele par a se îndrepta abia acum spre un compromis pentru formarea viitorului cabinet, la peste 6 luni de la alegeri. Unul dintre motivele pentru care discuțiile pentru formarea unui guvern sunt lungi, ține de fragmentarea scenei politice olandeze. Inexistenţa unui prag electoral clar pentru accederea în Parlament (Olanda are prag implicit de 0,67%, practic atât cât este necesar pentru obţinerea unui mandat de deputat, în timp ce România are un prag de minim 5%) face ca Parlamentul să fie populat de regulă de 13-15 partide mai mici sau mai mari. La ultimele alegeri legislative numai puțin de 17 partide au obținut locuri în legislativ. Principalul câștigător a fost VVD, partidul fostului premier Mark Rutte. Dar cu numai 21,9% și 34 de locuri în legislativ, Rutte ar mai avea nevoie de încă trei parteneri juniori pentru a forma o majoritate în Parlament. Mai mult, ecuația devine complicată de vreme ce un partid anti-sistem, PVV, condus de populistul Geert Wilders a obținut și el un scor important de 10,8% (similar cu cel obținut de AUR la alegerile legislative din România în 2020). Toate aceste lucruri împing partidele către un compromis politic. În prezent, cele 4 partide angajate în negocieri pentru formarea majorității parlamentare sunt tot cele 4 partide care formaseră anterior vechea majoritate – VVD al lui Mark Rutte, rivalul său de la stânga spectrului politic, D66 al lui Sigrid Kaag, Creștin-Democrații de la CDA conduși de Wopke Hoekstra și mica Uniune Creștină a lui Gert-Jan Segers.
Dincolo de compromisul necesar între parteneri aflați la distanțe ideologice semnificative unii de alții, cazul Olandei mai evidențiază un aspect important. În ciuda faptului că partidul anti-sistem al lui Wilders a obținut 10,8 procente și s-a clasat pe locul al 3-lea în alegeri, nici unul dintre partidele mainstream nu a luat în calcul varianta formării unei majorități care să-l includă pe Wilders. Așadar compromisul urmărește și izolarea partidului populist PVV, văzut drept un pericol pentru democrația olandeză.
Cazul Olandei oferă așadar câteva lecții importante pentru liderii politici de la București. În primul rând, formarea unui nou guvern cere existența unui compromis între forțe politice diferite din punct de vedere ideologic. Așa cum am văzut, scena politică olandeză este mult mai fracturată decât în cazul României și, cu toate acestea (sau poate tocmai din acest motiv) partidele ajung în final la un compromis. În al doilea rând, adesea potențialii parteneri de guvernare sunt tot cei vechi, în ciuda diferențelor de viziune și de valori. Nu în ultimul rând, la fel de important ca formarea unui nou guvern este și izolarea potențialilor adversari ai democrației, respectiv partidele populiste anti-sistem.
