Rusia și Ucraina se află de câteva luni de zile într-un meci al nervilor. Peste 100.000 de militari ruși se află masați la granițele ucrainei, în Est, Sud și Nord, așteptând doar un ordin de la Vladimir Putin. Din 2014, Ucraina a început să se îndrepte mai mult sau mai puțin fățiș către Occident, în detrimentul Rusiei care, încă după colapsul Uniunii Sovietice în iarna anului 1991, a încercat să țină Ucraina în sfera sa de influență prin tot soiul de artificii – crearea Comunitatea Statelor Independente sau chiar șantajul direct al Moscovei în legătură cu gazul care ajungea în Ucraina. O întrebare pe care ne-o putem pune este de ce vrea Ucraina cu orice preț în Occident? Iar răspunsul nu este greu de intuit.
UE vs PIB-ul statelor ex-sovietice
Aderarea la Uniunea Europeană și NATO reprezintă aspirațiile multor state din zona ex-sovietică. În 2008, acesta era dezideratul georgienilor, până când Rusia a reprimat brutal dorința Georgiei de a face parte din NATO, invadând țara. Acum pe Ucraina pare că o așteaptă o soartă similară. Motivele pentru care aceste țări își doresc o legătură strânsă cu instituțiile politico-militare Occidentale este legat de bani și securitate. În ciuda problemelor interne, Uniunea Europeană este un pol al prosperității, iar statele membre sunt mult mai bogate decât vecinii săi din spațiul ex-sovietic. PIB-ul României de pildă este în prezent aproape dublu față de cel din Ucraina (248,7 miliarde de dolari vs 155,6 miliarde de dolari), iar lucrul acesta se datorează în principal apartenenței României la blocul politico-economic numit UE. NATO este furnizor de securitate pentru statele membre, iar articolul 5 funcționează ca principal factor de descurajare în fața unei potențiale agresiuni.
Revenind la problema PIB-ului, un indicator la fel de important este PIB-ul per capita, care măsoară venitul mediu câștigat de persoană într-o anumită zonă. Dacă privim un grafic al modului în care acest indicator a evoluat în statele ex-sovietice după 1991, putem să ne facem o imagine despre nivelul de sărăcie din statele respective. De pildă, dintre statele ex-sovietice, Rusia avea cel mai mare venit pe cap de locuitor în 1992 (3.490 de dolari), urmată de Belarus (2.989 de dolari), Estonia (2.148 de dolari), Letonia (1.924 de dolari), Lituania (1.529 de dolari) și Kazahstan (1.515 dolari). După Kazahstan urma Ucraina (1.500 de dolari), iar pe ultimul loc se afla Azerbaidjan cu doar 50 de dolari.
Până în 2004, momentul în care Estonia, Lituania și Letonia aderau la Uniunea Europeană, lucrurile se schimbau dramatic. Cele trei țări, Estonia (7.674 de dolari), Lituania (5.830 de dolari) și Letonia (5.473 de dolari), ajungeau în topul statelor din zona ex-sovietică în ceea ce privește venitul per capita. Rusia urma pe locul 4, la mare distanță de acestea. Ce e mai grav e că situația din Rusia se deteriora, iar în 2004 venitul per capita era mai mic decât cel din 1992 (3.285 de dolari). Același lucru se întâmpla și în Ucraina (1.135 de dolari) și practic în toate statele în care exista o guvernare autoritară cleptocrată, de pildă, Belarus (1.973 d dolari). Până în 2021, ecartul dintre cele trei țări Baltice, membre ale Uniunii Europene, cu o guvernare democrată, și restul statelor din zona ex-sovietică avea să se mărească și mai mult. În 2021, venitul pe capita din Estonia era de 27.100 de dolari, cel din Lituania era de 22.410 dolari, iar cel din Letonia era de 19.540 de dolari. Pe locul 4 în topul statelor ex-sovietice era Rusia, cu un PIB per capita de două ori și jumătate mai mic decât cel al Estoniei (11.270 de dolari). PIB-ul din Ucraina urcase abia la 4.380 de dolari, adică la un nivel mai mic decât al Estoniei în anul 2004.
Discrepanța dintre cele trei state Baltice și restul statelor din zona ex-sovietică era imensă. Ea se datorează în principal apartenenței acestor state la UE. Același lucru se poate observa și în cazul României. Prin urmare, dorința ucrainenilor este una complet legitimă și ușor de înțeles. Aceștia vor să iasă din zona cleptocrației, acolo unde au fost ținuți din 1992, și vor să urmeze calea de dezvoltare a altor state, precum statele Baltice. Doar că în această ecuație, Rusia insistă să aibă un cuvânt de spus. Rămâne de văzut dacă va avea și ultimul cuvânt.
