De la stânga la dreapta: Virgil Ivan “Gus” Grissom, Edward Higgins White jr. şi Roger Bruce Chaffee. Echipajul principal al misiunii spaţiale AS-204 Apollo 1
Preliminarii
Pe data de 20 iunie 1944 racheta balistică cu combustibili lichizi V-2 depăşeşte pentru prima dată bariera dintre atmosfera terestră şi spaţiul cosmic în cadrul testului MW18014 inaugurând astfel epoca zborului spaţial.
Lansarea unei rachete balistice V-2
Odată cu sfârşitul Celui de Al Doilea Război Mondial SUA şi URSS încep cursa pentru capturarea inginerilor şi tehnicienilor care au creat V-2-ul, planurile rachetei, rachetele şi motoarele terminate şi toate componentele rămase în buncărele în care se producea V-2-ul. În această “întrecere socialistă” SUA prin operaţiunea Paperclip (Agrafa) devine principala câştigătoare, aducând în Alabama, Texas şi alte locaţii un grup uriaş de ingineri, tehnicieni şi alţi oameni de ştiinţă germani în frunte cu Werner von Braun, Konrad Dannenberg, Alexander Lippisch, Kurt Tank şi mulţi alţii.
Von Braun devine după câţiva ani primul Director tehnic al Army Ballistic Missile Agency (ABMA), agenţie guvernamentală înfiinţată la data de 1 februarie 1956 la Redstone Arsenal lângă oraşul Huntsville, Alabama. Acolo sunt create primele rachete balistice americane destinate atacării ţintelor inamice de peste ocean din Uniunea Sovietică, rachete precum Redstone, dar şi primele rachete spaţiale destinate cercetării în domeniul lansării de sateliţi (racheta Vanguard) şi studiului reintrării în atmosferă a vehiculelor spaţiale, studii ce se vor dovedi a fi esenţiale în cadrul programelor spaţiale cu echipaj uman ale NASA.
Dr. Werner von Braun, primul Director al Marshall Space Flight Center
La data de 01.07.1960 toţi inginerii, instalaţiile, echipamentele şi misiunile spaţiale ale ABMA trec în subordinea nou înfiinţatei National Aeronautics and Space Administration (NASA), formând Marshall Space Flight Center (MSFC), locul în care s-au materializat unele din cele mai măreţe vise ale omeniirii, locul în care au fost create vehicule spaţiale precum familia de rachete Saturn, modulul lunar sau naveta spaţială. Dr. Werner von Braun devine primul director al MSFC.
Pe lângă faptul că era un inginer excepţional în domeniul rachetelor, von Braun era şi un leader extraordinar cu uriaşe capacităţi de a convinge oamenii, un leader care voia să construiască rachete nu pentru a ataca o altă ţară, ci pentru a zbura în spaţiu şi pentru a ajunge pe Lună. Robert J. Schwinghamer, inginer şi consilier tehnic în cadrul Laboratorului de Inginerie de la MSFC, spunea într-un interviu că von Braun era atât de convingător în privinţa zborului spre Lună încât “ne-a înflăcărat pe toţi. Toţi voiam să mergem pe Lună! Era atât de convingător încât putea vinde un frigider unui eschimos!”
Von Braun şi capacitatea sa de a convinge oamenii au fost şi în spatele discursului ţinut de Preşedintele John Fitzgerald Kennedy pe data de 25 mai 1961 în faţa Congresului SUA:
„I believe that this nation should commit itself to achieving the goal, before this decade is out, of landing a man on the moon and returning him safely to the earth. No single space project in this period will be more impressive to mankind, or more important for the long-range exploration of space.”.
(“Cred că această naţiune trebuie să îşi asume sarcina ca, înainte de sfârşitul acestui deceniu, să trimită un om pe suprafaţa Lunii şi să îl aducă în siguranţă înapoi, pe Pământ. În această perioadă niciun alt proiect spaţial nu va fi mai impresionant pentru omenire sau mai important pentru explorarea pe termen lung a spaţiului extraterestru” – traducerea autorului)
Multi au crezut atunci că Kennedy o luase razna!
Discursul său şi hotărârea luată veneau ca urmare a unor evenimente ce luaseră lumea occidentală prin surprindere! Şi ce surprindere!
În ziua de 4 octombrie 1957 URSS lansează racheta spaţială Sputnik 8K71PS, derivată din racheta balistică intercontinentală (ICBM) R-7 Semyorka, care purta la bord primul satelit artificial construit de om, Sputnik-1. Implicaţiile erau majore, atât la nivel politic, dar şi militar. Însemna că ruşii chiar au un ICBM funcţional, capabil să ajungă pe teritoriul american, dar şi capacitatea de a crea şi lansa sateliţi care să le permită o coordonare globală mult mai uşoară a reţelelor de spionaj sau a trupelor în caz de război. Din acel moment Războiul Rece căpăta un nou front, spaţiul cosmic!
Lansarea satelitului Sputnik-1 în 1957
Dar sovieticii nu s-au oprit aici! Au trimis în spaţiu primul cosmonaut, Iuri Alexeevici Gagarin la 12 aprilie 1961, dar şi prima femeie în spaţiu, Valentina Tereşkova la 16 iunie 1963.
Americanii erau în ’61 destul de în urma sovieticilor. Dacă zborul lui Gagarin a fost unul orbital, cel al lui Alan “Al” Shepard a fost unul suborbital, practic misiunea urmând o traiectorie balistică de la Cape Canaveral, Florida, până în largul coastelor Floridei, undeva la 263 mile nautice depărtare (aproximativ 487 km).
Al Shepard în capsula Mercury 7 înainte de lansare
În aceste condiţii NASA demarează la cererea Administraţiei Eisenhawer programul spaţial Apollo, al 3-lea program spaţial american, care avea scopul creării unui vehicul spaţial care să facă naveta spre şi de la o staţie spaţială orbitală şi să execute zboruri circumlunare. Aselenizarea era trecută la capitolul “posibile dezvoltări ulterioare”. Kennedy este cel care avea să ceară ca aselenizarea să fie scopul principal al programului Apollo.
În cadrul acestui program vor fi dezvoltate 3 vehicule spaţiale:
-vehiculul de lansare, racheta Saturn V,
-nava spaţială în care se executa zborul spre şi dinspre Lună, Apollo CSM (Command and Service Module) şi
-nava spaţială destinată aselenizării şi decolării de pe suprafaţa Lunii, LEM (Lunar Excursion Module).
Despre primul şi al treilea vehicul vom vorbi cu altă ocazie.
Apollo CSM
Apollo 17 CSM fotografiat de pe etajul ascensional al LEM Challenger pe orbita lunară
CSM-ul a fost una din cele două nave spaţiale utilizate pentru a duce omul pe Lună şi pentru a-l aduce în siguranţă înapoi pe Pământ.
În momentul în care s-a pus problema zborului spre Lună şi cea a aselenizării prima idee, şi cea mai simplă de realizat din punct de vedere tehnic, a fost cea a utilizării unui vehicul spaţial capabil să zboare până pe Lună, să aselenizeze, să decoleze de pe Lună, să ajungă înapoi pe orbită circumterestră şi să reintre în atmosferă în vederea aterizării. Această idee era susţinută de majoritatea inginerilor NASA, inclusiv de Dr. von Braun, cu o excepţie, inginerul John Cornelius Houbolt.
John C. Houbolt explicând principiul rendezvous-ului pe orbita lunară (LOR – Lunar Orbit Rendezvous)
Houbolt a susţinut încă de la început că ideea utilizării unei nave spaţiale de mari dimensiuni era cea mai greşită posibil, iar argumentele sale erau extrem de solide.
O astfel de navă ar fi necesitat o rachetă de lansare şi mai mare, o cantitate şi mai mare de combustibil şi nişte motoare şi mai mari şi mai puternice.
O astfel de navă ar fi fost foarte dificil de aselenizat, iar aselenizarea trebuia făcută cu nava în poziţie verticală ceea ce ar fi făcut foarte dificile coborârea şi urcarea echipajului din şi în navă, necesitând îngreunarea ei şi mai mult prin instalarea unui lift exterior.
O astfel de navă ar fi fost cam imposibil de adus pe Pământ. La intrarea în atmosferă energia ei cinetică ar fi fost colosală ceea ce ar fi dus la posibila incinerare şi distrugere a ei şi, cel mai grav, la pierderea echipajului uman.
John Houbolt a propus atunci desfacerea întregului vehivul în 2 componente largabile: modulul de comandă şi serviciu (CSM) în care să locuiască echipajul şi care să conţină strictul necesar supravieţuirii pe timpul zborului şi la reintrarea în atmosferă (hrana, 3 macete, sistemele de comandă şi, cel mai important, scutul termic şi paraşutele), sistemele de menţinere a vieţii, rezervoarele de hidrogen şi oxigen pentru motorul principal şi pentru pilele de combustibil (acestea asigurau energia electrică şi apa) plus alte sisteme ce erau necesare doar în timpul zborului spaţial şi modulul lunar (LEM sau LM) format din două etaje , etajul descendent folosit pentru aselenizare şi care rămânea pe Lună şi etajul ascendent care decola cu echipajul de pe Lună, se întâlnea pe orbită cu CSM-ul şi era largat înainte de reintrarea în atmosfera terestră a CM-ului.
Ceea ce propunea Houbolt în 1961 era de domeniul imposibilului, al SF-ului, mai ales având în vedere faptul că americanii aveau atunci doar 15 minute de experienţă în zbor SUBORBITAL, iar rendezvousul trebuia să aibă loc la peste 250.000 mile depărtare de Terra, pe orbita lunară!
Nimeni la NASA nu voia să asculte propunerea lui, li se părea tuturor că e o nebunie! Robert Seamans, directorul adjunct de atunci al NASA, făcea tot ce putea să îl evite până când Houbolt şi-a pus în joc cariera şi i-a scris lui Seamans spunând că ştie că a devenit un paria, dar ceea ce propune el este SINGURUL MOD în care poate fi rezolvată problema aselenizării, decolării , reintrării în atmosfera terestră şi aterizării! Nu este un alt mod, nu este cel mai bun mod, este SINGURUL MOD!
Până la urmă Houbolt a fost lăsat să îşi prezinte propunerea în faţa factorilor de decizie de la NASA şi i-a convins, inclusiv pe Dr. von Braun care în acea şedinţă a declarat public că este 100% de acord cu John Houbolt!
Realizarea CM-ului a fost încredinţată companiei americane North American Aviation (NAA), cea care deja avea multă experienţă în zborul suborbital cu avionul experimental X-15.
Avion NAA X-15 ancorat sub aripa unui bombardier strategic modificat Boeing NB-52 înainte de lansare
La început cei de la NAA au început să pună pe hârtie toate funcţiile pe care trebuia să le îndeplinească CSM-ul şi au ajuns la concluzia că nu tot ce pleacă de pe Pământ trebuie să se şi întoarcă, aşa că au desfăcut CSM-ul în două, modulul de comandă (CM) şi modulul de serviciu (SM).
CM-ul misiunii Apollo 14 expus la Kennedy Space Center
CM-ul avea formă de trunchi de con cu inălţimea de 3,23 m şi diametrul bazei de 3,91 m. Asigura un spaţiu pentru cosmonauţi de 6,2 m³ şi conţinea în plus motoarele reactive de control şi rezervoarele lor de combustibil, tunelul de acces spre LEM, sistemul de paraşute, scutul termic (la exterior), cala pentru echipamente, sistemele de control, monitorizare, comandă şi pilotaj, rezervoare de apă potabilă şi uzată şi conductele şi cablurile ombilicale ce făceau legătura cu SM-ul.
Interiorul CM-ului misiunii Apollo 11
Capsula spaţială Liberty Bell 7 era prevăzută cu un chepeng de acces cu deschidere spre exterior, chepeng care a fost deschis accidental de sistemele pirotehnice imediat după ce Gus Grissom a amerizat în Atlantic. Numai intervenţia rapidă a echipelor de recuperare a făcut ca Grissom să nu se scufunde în ocean odată cu capsula spaţială şi să moară.
Din acest motiv inginerii de la NAA au proiectat CM-ul Apollo varianta Block I cu un chepeng cu deschidere manuală spre interior ce avea să fie presat în cadru de presiunea atmosferei din interiorul navei.
Au urmat mai multe zboruri de test fără echipaj uman, zboruri în care a fost lansat de racheta Saturn IB. Dar modul în care interacţionează echipajul cu modulul de comandă nu putea fi testat fără echipaj la bord. Aşa că NASA şi NAA au programat un ultim zbor al capsulei, un zbor orbital în care va fi lansată tot de o rachetă Saturn IB.
Echipajul principal a fost stabilit ca fiind compus din Gus Grissom (comandant), Ed White (pilot principal) şi Roger Chaffee (pilot). Echipajul secundar iniţial a fost format din James A. McDivitt, David R. Scott şi Russell L. „Rusty” Schweickart, iar ehipajul secundar final era compus din astronauţii Walter M. „Wally” Schirra Jr., Donn F. Eisele şi Ronnie Walter Cunningham.
Misiunea Apollo 1 AS-204 urma să decoleze în ziua de 21.02.1967 şi trebuia să dureze 2 săptămâni în care urmau să fie efectuate diverse teste în legătură cu operaţiunile de lansare, echipamentele de urmărire şi control de la sol şi performanţele ansamblului Apollo-Saturn.
Sosirea modulului Apollo 1 la Kennedy Space Center (KSC), 26.08.1966
În august 1966 NAA livrează NASA la KSC modulul de comandă CM-012. Era un exemplar plin de probleme şi nefinalizat. Valabilitatea Certificatului de Zbor era condiţionată de 113 modificări ce urmau a fi executate la KSC. Şi nu a fost doar atât, în plus au mai fost executate încă 623 de modificări! Inginerii care se ocupau de simulatorul de zbor pur-şi-simplu nu puteau ţine pasul cu modificările aduse CM-ului, iar din acest motiv echipajul nu putea să se antreneze în simulator!
În septembrie CM-ul 012 a fost cuplat la SM-ul 017 în camera de altitudine de la KSC şi s-a demarat programul de teste cu şi fără echipaj. Şi de data asta au fost probleme: de două ori a cedat Sistemul de Control al Mediului (Enviromental Control Unit – ECU) şi o dată s-a spart un rezervor de combustibil al SM-017. După reparaţii şi reproiectări au fost trecute testele şi CSM-ul Apollo 1 a fost scos din camera de altitudine şi la 6 ianuarie 1967 a fost instalat pe racheta de lansare Saturn IB
Catastrofa
În cadrul misiunii Apollo 1 era prevăzut un test de tip plug-out pe data de 27 ianuarie 1967, cu aproape o lună înainte de decolare. În acest test se verifica funcţionarea CSM-ului în momentul trecerii de la alimentarea externă cu energie (External Power – EP) la alimentarea cu energie internă (Internal Power – IP, baterii şi pile de combustibil) şi după acest moment. Practic, echipajul avea să activeze toate sistemele navei până la momentul în care se declanşa pornirea motoarelor treptei S-1B
Echipajul principal Apollo 1 în timpul unui test în simulator la data de 19 ianuarie 1967
La ora 13:00 echipajul principal a urcat la bordul modulului de comandă, toţi astronauţii fiind echipaţi complet cu costumele spaţiale presurizate. După ce au fost fixaţi în scaune cu ajutorul chingilor costumele le-au fost cuplate la sistemele de alimentare cu oxigen, de climatizare şi de comunicaţii de la bordul navei. Imediat Grissom a raportat prezenţa unui miros ciudat în oxigenul pe care îl primea, iar la ora 13:20 numărătoarea inversă a fost oprită pentru a se permite tehnicienilor să ia probe de oxigen din sistemul de alimentare al navei şi să le analizeze. Analizele nu au dus la descoperirea niciunei cauze pentru prezenţa respectivului miros, iar numărătoarea inversă a fost reluată la ora 14:42. Investigaţiile ulterioare au stabilit că nu există nicio legătură între tragedie şi mirosul respectiv.
La ora 14:45 au fost demarate procedurile de închidere a chepengului. Chepengul CM-ului Apollo Block I era compus din 3 elemente:
-un chepeng interior detaşabil, cu deschidere spre interior,
-un chepeng extern cu balamale cu deschidere spre exterior ce făcea prte din scutul termic al navei şi
-un strat protector parte a învelişului aerodinamic al rachetei de lansare destinat a proteja modulul contra încălzirii aerodinamice din timpul lansării sau, în cazul abandonării de urgenţă a misiunii, să îl protejeze contra flăcărilor de la racheta de salvare.
Acest ultim strat nu era aşezat complet din cauza cablurilor ombilicale care alimentau din exterior modulul simulând sursele interne de energie. Trebuie menţionat faptul că nici CSM-ul, nici racheta purtătoare nu erau alimentate cu combustibili.
După închiderea şi securizarea chepengului aerul din interior a fost înlocuit cu oxigen pur la presiunea de 16,7 psi, o presiune mai mare cu 2 psi decât presiunea atmosferică. Nimeni nu avea habar ce pericol pândea echipajul din acel moment!
La puţin timp după aceea s-a făcut remarcată o nouă problemă, microfonul lui Grissom care rămânea mereu deschis, ceea ce genera dificultăţi de comunicare între navă, camera de control din turnul 34 şi Clădirea pentru Operaţiuni şi Verificări. La un moment dat Gus Grissom chiar face următoarea remarcă: “Cum o să ajungem noi pe Lună dacă nu putem vorbi între două-trei clădiri?!”. Între timp se opreşte iar numărătoarea inversă pentru a se remedia problema comunicaţiilor. Era ora 17:40. Se reia numărătoarea inversă şi se trece prin toate procedurile până la transferul pe energie internă, când iar se opreşte numărătoareal la momentul T-10 minute, ora locală 18:20.
Pentru a nu pierde timpul degeaba Grissom decide o nouă parcurgere a listei de verificări. În acest timp apare o creştere bruscă a tensiunii pe linia B de curent alternativ (AC Bus 2). La ora 18:31:04 se aude pe înregistrare vocea lui Gus Grissom spunând fie “Hey”, fie “Fire” (foc) urmat de două secunde de zgomote. La 16:31:06 se aude vocea lui Chaffee spunând “Avem un incendiu în cabină!”. Urmează aproape 7 secunde de linişte urmate de ultima transmisie dinspre Apollo 1 atribuită lui Ed White: “Avem un incendiu violent… trebuie să ieşim… ardem de vii…” şi urmează un ţipăt de groază.
Acestea au fost ultimele cuvinte auzite din gura unui membrul al echipajului misiunii Apollo 1!
Ironia sorţii – chepengul cu deschidere spre interior proiectat aşa ca măsură suplimentară de siguranţă… acela a contribuit la moartea echipajului pentru că nu a putut fi deschis rapid!
Spuneam că nimeni nu a conştientizat pericolul la care era expus echipajul în atmosfera de oxigen pur la presiune destul de ridicată, mai ales într-un modul precum acela, un Block I plin de probleme tehnice! Practic in acea atmosferă totul arde, cablurile au ars, aluminiul a ars! Şi multe materiale nu doar au ars, au explodat pur-şi-simplu!
În acea atmosferă incendiul a fost atât de violent încât presiunea din interior s-a dublat, ducând la ruperea învelişului modulului de comandă, lăsând flăcările şi fumul să iasă în exterior. Intensitatea flăcărilor, dar şi ineficienţa măştilor de gaze au împiedicat echipele tehnice să intervină pentru a putea salva echipajul. Mai mult, exista pericolul ca incendiul să aprindă combustibilul rachetei de salvare provocând explozia , ceea ce ar fi putut duce la moartea membrilor echipei tehnice şi la distrugerea rampei de lansare!
Ruperea carcasei a adus un aport de aer proaspăt ceea ce a generat incendierea completă a cabinei, iar pe măsură ce s-a consumat oxigenul la mare presiune aceasta s-a umplut de un fum gros şi de o mare concentraţie de monoxid de carbon şi funigine.
Deschiderea chepengului a durat 5 minute. În ciuda faptului că sistemul de iluminare interioară funcţiona încă, cadavrele celor 3 astronauţi nu au putut fi distinse repede din cauza fumului.
Interiorul modulului Apollo 1 CM-012. Fotografie efectuată după recuperarea cadavrelor astronauţilor
Căldura intensă distrusese parţial costumele spaţiale, topind elementele de nylon, ceea ce a dus la un timp de 90 de minute necesar extragerii cadavrelor cosmonauţilor din cabină.
Grissom reuşise să îşi desfacă chingile şi era întins pe podeaua cabinei.
White era întins pe o parte chiar sub chepeng; încercase să îl deschidă. Chingile de la scaunul său erau arse.
Chaffee era încă legat în scaunul său situat în partea dreaptă a navei. Procedura cerea ca el să rămână la locul său pentru a mentine comunicaţiile cu exteriorul până când White ar fi deschis chepengul.
Resturile carbonizate ale costumului spaţial al lui Gus Grissom
Investigaţia
Imediat după producerea tragediei toţi cei implicaţi în proiectarea şi realizarea modulului de comandă au fost chemaţi din concedii pentru a ajuta la desfăşurarea investigaţiei ce avea să urmeze.
Povesteşte Milojko “Mike” Vucelic, inginer NAA şi NASA, manager de proiect în cadrul programului Apollo: “Ne-a oprit un echipaj de la poliţia autostrăzii. A întrebat: “E vreun Mike Vucelic în maşină?”. I-am zis “Da, eu sunt. S-a întâmplat ceva?”. Mi-a răspuns “Trebuie să contactaţi Centrul dumneavoastră de control”. L-am întrebat “Ce s-a întamplat?” şi mi-a zis că nu poate să îmi spună”.
La cererea Directorului NASA James E. Webb, Preşedintele Lyndon B. Johnson a aprobat crearea Comisiei de Anchetă Apollo 204 sub conducerea Directorului Centrului de Cercetare Langley, Floyd L. Thompson. Din această comisie făcea parte Frank Frederick Borman jr., inginer de aviaţie, pilot de teste şi de vânătoare în cadrul USAF, profesor de termodinamică şi mecanica fluidelor la Acedemia West Point şi astronaut NASA. Borman era unul din cei mai exigenţi şi mai calculaţi astronauţi americani, aceste calităţi, pe lângă pregătirea sa academică, recomandându-l pentru poziţia de investigator şef. Practic, soarta programului Apollo era în mâinile lui.
Astronautul american Frank F. Borman
Bob Seamans a ordonat sechestrarea a tot ce avea legătură cu modulul Apollo şi fotografierea în detaliu a modulului implicat in tragedie şi demontarea lui completă ulterioară în vederea investigării tuturor componentelor acestuia. În paralel a fost demontat complet şi modulul CM-014, identic 100% cu modulul CM-012, şi fiecare componentă a acestuia din urmă a fost analizată şi prin comparaţie directă cu una nouă. Comisia de anchetă a analizat de asemenea şi raportul de medicină legală în ceea ce priveşte moartea astronauţilor.
Modulul CM-012 aproape de finalul dezansamblării
Raportul de autopsie spunea moartea celor trei cosmonauţi a survenit în urma stopului cardiac în toate cele trei cazuri ca urmare a intoxicaţiei masive cu monoxid de carbon. Autopsia a mai semnalat şi arsuri după cum urmează:
-Grissom a suferit arsuri de gradul III pe aproximativ 1/3 din suprafaţa corpului, iar costumul a fost distrus aproape în întregime,
-White a suferit arsuri de gradul III pe aproximativ 1/2 din corp, iar 1/4 din costum a fost topit,
-Chaffee a suferit arsuri de gradul III pe aproximativ 1/4 din corp, iar costumul său a fost distrus pe o mică porţiune.
De asemenea, raportul medico-legal spunea că arsurile suferite de cosmonauţi au apărut post-mortem, iar asfixierea lor a apărut în momentul în care li s-au topit costumele şi tuburile de oxigen.
Primul lucru remarcat de membrii comisiei de anchetă a fost graba în care a fost construit modulul 012 şi lipsa multor date din documentatia tehnică a acestuia! Practic, nu s-a tinut o evidenţă clară a ceea ce a fost montat în interiorul modulului.
La data de 5 aprilie 1967 Comisia de Anchetă Apollo 204 emite raportul final asupra tregicului accident. Acest raport identifica mai multe cauze ale incendiului si ale decesului celor trei astronauţi.
1.Sursa de foc
Investigaţia a descoperit că la momentul 18:30:55 a apărut o întrerupere scurtă în alimentarea cu energie electrică a modulului urmată de aparitia unor arce electrice în interiorul cabinei, ceea ce a dus la formarea mai multor surse de foc în partea stângă, în zona ECU. În aceeaşi zonă a fost descoperit un cablu de cupru placat cu argint a cărui izolaţie de teflon a fost distrusă prin frecarea cu un capac de vizitare care a fost deschis şi închis în mod repetat. Tot din frecare a apărut pe suprafaţa de argint o serie de escoriaţii ce puteau declanşa scântei. Acest cablu avea în imediata apropiere şi o conductă prin care circula amestecul lichid de răcire format din etilenglicol şi apă, conductă ce prezenta scurgeri. Etilenglicolul este un compus organic foarte toxic, iar vaporii săi se aprind la temperatura de 111ºC. Electroliza etilenglicolului cu anodul de argint poate cauza o puternică reacţie exotermică, aceasta fiind cauza aprinderii etilenglicolului în atmosfera de oxigen pur la presiune ridicată. Experimente ulterioare au arătat că apariţia scânteilor e legată în exclusivitate de acoperirea cu argint a cablului de cupru.
2.Atmosfera interioară
Înainte de lansare se introducea în cabină oxigen la presiunea de 16,7 psi pentru a elimina azotul. Însă această presiune a oxigenului pur era de 3 ori mai mare decât presiunea oxigenului în atmosfera naturală la nivelul mării. De asemenea, această presiune ridicată ajuta la etanşarea chepengului intern al modulului. În timpul lansării presiunea în cabină era redusă pe măsură ce racheta lua altitudine.
Incendiile în atmosferă de oxigen pur nu erau ceva nou. În data de 23 martie 1961 astronautul sovietic Valentin Bodnarenko a murit într-un incendiu declanşat în camera de izolare cu atmosferă de oxigen pur. Sovieticii au menţinut secretul asupra acestui tragic accident până în 1986, iar cei de la NASA nu au bănuit ce se poate intâmpla.
Un an mai târziu Col. USAF Dean Smith a scăpat cu greu în urma unui incendiu în mediu de oxigen pur în timp ce testa costumul spaţial Gemini la Brooks Air Force Base, San Antonio, Texas.
3.Existenţa materialelor inflamabile în cabină
Investigaţia desfăşurată de membrii comisie a dus la descoperirea a mari cantităţi de materiale inflamabile în cabina modulului (de exemplu, erau 3,2 m² de velcro foarte inflamabil în mediu de oxigen pur).
4.Chepengul
Proiectul chepengului, aşa cum am arătat mai sus, fusese stabilit ca măsură de siguranţă, având în componenţă un panou interior detaşabil care era presat în cadru de presiunea interioară mare, lucru care ajuta la etanşare.
În cazul declanşării procedurilor de urgentă Grissom trebuia întâi să deschidă supapa de evacuare a excesului de presiune pentru a-i permite lui White să îndepărteze chepengul interior. Din păcate acea supapă era situată în partea stângă a cabinei, exact în zona în care s-a declanşat incendiul. De asemenea sistemul de ventilare era subdimensionat având in vedere creşterea masivă a presiunii în timpul incendiului.
Proiectul iniţial al modulului prevedea un chepeng care să se deschidă înspre exterior prevăzut cu balamale pirotehnice, exact ca în cazul Liberty Bell 7, însă cei de la NASA au respins acest tip de chepeng de teamă ca nu cumva să nu se întâmple acelaşi lucru cu modulul Apollo cum s-a întâmplat cu Liberty Bell 7. Riscurile erau foarte mari, să ajungă echipajul pe Lună şi să se întoarcă pe Terra pentru a se îneca în Oceanul Pacific!
Încă înainte de tragedia din 1967 cosmonauţii NASA şi-au exprimat temerile în ceea ce priveşte chepengul interior detaşabil, recomandând instalarea unui chepeng cu blocare/deschidere mecanică în exterior. Cei de la NASA au fost de acord cu propunerea lor, urmând ca pe modulul Block II să fie instalat un chepeng cu deschidere mecanică spre exterior, dar nu din motive de siguranţă, ci pentru lejeritatea ieşirii din modul în vederea executărilor ieşirilor în spaţiu (spacewalk).
5.Gradul de pregătire în vederea gestionării situaţiilor de urgenţă
În urma anchetei s-a stabilit faptul că echipa de test a considerat în mod greşit ca nefiind periculos testul, iar în zona desfăşurării acestuia nu existau măşti de gaze adecvate. De asemenea echipele de interventie nu erau puse în stare de alertă, iar căile de acces prezentau foarte multe obstacole constructive.
Precum pasărea Phoenix
La câteva zile după tragedia din 27 ianuarie 1967 celebrul Eugene Francis „Gene” Kranz, inginer, director de zbor şi şef al Direcţiei Operaţiuni şi Misiuni Spaţiale al NASA, pilot de acrobaţie aeriană şi inginer de zbor demonstrativ, cel care avea să fie cunoscut de o lume întreagă pentru hotărârea de a nu accepta eşecul în misiunea Apollo 13, a ţinut o şedinţă cu echipa sa de controlori de zbor, şedinţă în care a făcu un discurs mobilizator:
“De azi înainte Controlul Zborului va fi cunoscut prin două cuvinte: Dur şi Competent. Dur înseamnă că răspundem întotdeauna pentru ceea ce facem şi pentru ceea ce nu reuşim să facem. Nu ne vom mai compromite vreodată responsabilităţile. Competent înseamnă că nu vom lua nimica de bun fără dovezi. Controlul Misiunii va fi perfect! După ce veţi ieşi din această şedinţă vă veţi duce în birourile voastre şi primul lucru pe care îl veţi face va fi să scrieţi pe tablă cuvintele Dur şi Competent. Să nu le ştergeţi vreodată! În fiecare zi când veţi intra acolo aceste cuvinte vă vor aminti de preţul pe care l-au plătit Grissom, White şi Chaffee. Aceste cuvinte reprezintă preţul pentru a face parte din Controlul Misiunii!”.
Gene Kranz în sala Controlul Misiunii în timpul misiunii Apollo 13. “Eşecul nu este o opţiune!” (Gene Kranz)
Accidentul misiunii Apollo 1 a dus la o întârziere de 18 luni a întregului program. Însă, pe cât de tragic pentru cei trei astronauţi şi familiile lor, tot atât de benefic a fost pentru program. Toţi cei implicaţi au avut ocazia de a lăsa euforia şi extazul deoparte şi de a privi cu un ochi critic tot ceea ce se realizase până în acel moment, să descopere părţile bune şi pe cele rele ale programului şi să remedieze tot ce era greşit.
S-a ajuns, astfel, la concluzia că modulul Apollo Block I nu numai că era asamblat neglijent, ci era foarte periculos pentru securitatea echipajului. De aceea exemplarele existente urmau să fie folosite doar pentru misiunile de testare ale rachetei purtătoare Saturn V fără echipaj uman. Pentru următoarea fază a programului Apollo urmau a fi folosite modulele din seria Block II, în fapt un Block I atât de modificat încât putea fi considerat un tip nou de CM.
Atmosfera în Block II era compusă din 60% oxigen şi 40% azot la aceeaşi presiune ca aceea a mediului înconjurător (14,7 psi – presiunea aerului la nivelul mării). În timpul lansării presiunea în cabină scădea la 5 psi. Aceeaşi presiune era menţinută şi în spaţiul cosmic, doar că se evacua amestecul de oxigen şi azot pentru a fi înlocuit de o atmosferă de oxigen pur. Acest lucru era necesar deoarece la presiuna de 5 psi amestecul oxigen-azot conţinea prea puţin oxigen pentru funcţionarea normală a organismului uman, iar astronauţii ar fi fost obligaţi să petreacă tot timpul în costumele spaţiale ermetice.
O altă modificare esenţială adusă modulului de comandă era noul tip de chepeng de acces cu deschidere spre exterior şi fără dispozitive pirotehnice pentru deschidere în caz de urgenţă. Acestea au fost înlocuite de un sistem de deschidere acţionat de o butelie cu azot comprimat. Oricum, deschiderea manuală din interior dura mai puţin de 5 secunde!
De asemenea modulul Block II beneficia de noi izolaţii pentru cablurile şi conectorii electrici, dar şi pentru conductele executate acum din oţel inoxidabil, iar din interior au dispărut toate materialele inflamabile.
Nu numai modulul de comandă urma să sufere mari modificări, ci şi costumul spaţial. În cazul acestuia nylonul avea să fie înlocuit de un nou tip de material ignifug şi greu de topit numit beta cloth, o fibră de siliciu asemănătoare fibrei de sticlă acoperită cu teflon. În ceea ce priveşte “atmosfera” din interiorul costumului nu s-a modificat nimic. Cosmonauţii îmbrăcau noile costume ca şi mai înainte cu minim 2 ore înainte de lansare şi respirau oxigen pur pentru a elimina azotul din organism şi astfel să evite riscul de accident de decompresie în momentul în care dezermetizau costumele în spaţiu.
Ei nu au fost uitaţi!
Misiunea Apollo 1 AS-204 care era programată pentru lansare pe orbită circumterestră în ziua de 21 februarie 1967 (peste câteva zile se împlinesc 50 de ani de la acel moment) şi-a păstrat denumirea şi codificarea ca urmare a dorintei exprimate de văduvele celor trei pioneri ai spaţiului, iar în nomenclatorul NASA această misiune este numită “primul zbor Apollo cu echipaj uman – misiune ratată la sol”. Următorul zbor din programul Apollo a purtat numele de Apollo 4, având codificarea AS-501 care desemnează primul zbor spaţial al CM Apollo Block II.
Gus Grissom şi Roger Chaffee au fost înmormântaţi în Cimitirul Militar Arlington National Cemetery din Arlington County, Virginia, iar Ed White a fost înmormântat în Cimitirul Militar West Point Cemetery din cadrul Academiei Militare West Point din Orange County, New York.
În cadrul Complexului pentru vizitatori al Kennedy Space Center din Merritt Island, Florida se află un monument închinat astronauţilor care au murit la datorie de-a lungul anilor. Numele lui Grissom, White şi Chaffe se află în partea de jps-centru a acestuia.
Monumentul Space Mirror Memorial de la KSC. În centru-jos se observă placa de granit pe care sunt numele astronauţilor Virgil “Guss” Grissom, Edward H. White II şi Roger B. Chaffee
Emblema misiunii Apollo 1 a fost lăsată pe suprafaţa Lunii de către Neil Armstrong şi Buzz Aldrin cu ocazia misiunii Apollo 11, iar astronauţii americani David Scott şi James Irwin au lăsat pe Lună o mică statuie numită “Fallen astronauts” în amintirea tuturor astronauţilor americani şi sovietici care au murit în cadrul Cursei spaţiale.
Rampa de lansare Launch Complex 34, cea de pe care urma să fie lansată misiunea Apollo 1, a mai fost folosită doar o singură dată pentru lansarea misiunii Apollo 7, după care a fost dezansamblată, păstrându-se pe loc doar baza, piedestalul de beton armat, pe care au fost prinse două plăci comemorative. Lângă piedestal au fost instalate în 2005 3 bănci de granit purtând numele lui Grissom, White şi Chaffee şi însemnele lor de armă. Rampa aceasta apare într-o secvenţă din filmul american “Armageddon” din 1998.
Launch Complex 34
Gus Grissom a fost decorat postmortem de Preşedintele Jimmy Carter cu Congressional Space Medal of Honor la 1 octombrie 1978. Ani mai târziu, la 17 decembrie 1997 Preşedintele Bill Clinton a acordat postmortem aceeaşi decoraţie şi astronauţilor Roger Chaffe şi Ed White.
În amintirea lor au fost botezate diverse clădiri, diverse instituţii de învăţământ din SUA, dar şi cratere de pe Lună precum şi nişte dealuri de pe Marte. Însă cele mai interesante rămân denumirile neoficiale date de astronauţii americani unor repere spaţiale utilizate în navigaţia spaţială: Navi (inversul de la Ivan, unul din prenumele lui Grissom) dat stelei Gamma Cassiopeiae, Dnoces (invesul de la Second, White fiind secundul lui Grissom) dat sistemului stelar Iota Ursae Majoris şi Regor (inversul de la Roger, prenumele lui Chaffee) dat sistemului stelar Gamma Velorum.
Ce a urmat?
După misiunea ratată Apollo 1 pentru NASA a urmat o serie de zboruri extraordinare, seria care a culminat cu misiunile Apollo 11, prima aselenizare cu echipaj uman, şi cea mai de succes misiune spaţială a NASA, Apollo 13, o misiune care ar fi trebuit în alte condiţii să devină un colosal dezastru, dar care a dovedit că determinarea dusă la extrem şi pregătirea excelentă a personalului pot transforma tragedia perfectă într-un mare succes.
Programul Apollo avea să se termine cu misiunea Apollo 17, ultima misiune umană, deocamdată, pe Lună, iar odată cu el se termină cea mai spectaculoasă perioadă din istoria zborlului spaţial atât prin realizările tehnice extraordinare, cât mai ales prin faptul că pentru prima oară în istorie omul ajunge pe un alt corp ceresc.
Când vom ajunge iar pe Lună? Sau când vom ajunge pe Marte? Sau pe altă planetă? Şi cine va fi următorul astronaut care va pune piciorul pe ea?
Nu ştim. Ştim doar atât, că acea viitoare aventură a spiritului explorator al omului va fi “Un mic pas pentru om, un salt uriaş pentru omenire!” (Neil Armstrong, 20.07.1969, în Marea Liniştii de pe Lună)
