Bogdan Olteanu, despre România cu Dan Bucura EXCLUSIV (VIDEO)

Invitatul interviurilor PSnews.ro din această săptămână este Bogdan Olteanu, viceguvernator al Băncii Naționale a României (BNR).

Astfel, în interviul acordat PSnews.ro, Bogdan Olteanu a vorbit despre o chestiune care a încins spiritele în societatea românească – Legea dării în plată. Astfel, viceguvernatorul BNR este de părerea că legea va ajunge la promulgare „într-o formă sau alta”, atrăgând, totodată, atenția asupra faptului că „vorbim de un precedent extrem de grav”.

În contextul discuției despre legea dării în plată, Bogdan Olteanu a amintit și despre criza economică din România și din lume, și despre posibilitatea apariției unui nou val de criză.

„Nu există. Deci mecanismul acesta nu există nicăieri”, a declarat Bogdan Olteanu.

De asemenea, Bogdan Olteanu a vorbit și despre relația românilor cu băncile și încrederea pe care o acordă acestor instituții, clauzele abuzive din contracte și rolul Băncii Naționale a Românei.

Totodată, Bogdan Olteanu a mai discutat despre un subiect controversat: aurul României și împrejurările în care țara noastră și-a pierdut din aur.

În acest context, Bogdan Olteanu a explicat motivul pentru care o parte însemnată a aurului este ținută la Banca Națională, iar o altă parte însemnată a aurului este ținută în alte bănci centrale de mare reputație.

Dan Bucura: Bună ziua, domnule Bogdan Olteanu. Bine aţi venit în studioul nostru, la PSnews.

Bogdan Olteanu: Bună ziua şi vă mulţumesc pentru invitaţie.

Dan Bucura: Astăzi, în interviu, ne-am propus să uităm că sunteţi un om politic sau aţi fost un om politic…

Bogdan Olteanu: Am fost.

Dan Bucura: …şi aş vrea să discutăm efectiv de probleme bancare şi, în special, de Legea dării în plată – o chestiune care a încins spiritele în societatea românească de ceva vreme: a creat controverse, s-au creat tabere (de o parte, de alta), sunt scenarii (unele mai apocaliptice decât altele). Şi numai să luăm traseul legii: retrimisă în Parlament de preşedintele Klaus Iohannis, trecută de o cameră (nedecizională, însă) – cel puţin deocamdată. Care este previziunea dumneavoastră: trece? Nu trece? Ce credeţi că se va întâmpla cu legea, până la urmă?

Bogdan Olteanu: Legea – într-o formă sau alta – va ajunge la promulgare. Ce va conţine este, însă, mai important şi aici discuţia continuă. Argumentele – cum spuneaţi – sunt puse deja în dezbatere, sunt destul de cunoscute – după părerea mea – şi de către decidenţi, şi de către public. Probabil că, sub imperiul entuziasmului, fierbinţelii de campanie (că îmi tot spuneaţi că am trecut şi prin politică: îmi mai amintesc cum se întâmplă în lunile premergătoare alegerilor), teamă mi-e că se va exagera şi va trebui să ajungem ulterior la nişte corecţii. Corecţiile sunt întotdeauna costisitoare, costă mai mult decât dacă măsurai înainte de mai multe ori. Dar simţim această presiune. Noi încercăm s-o detensionăm, încercăm să propunem soluţii raţionale… Dacă se va forţa nota şi ele nu vor fi în totalitate acceptate, va trebui, după aceea, să se revină, cu costul corespunzător.

Dan Bucura: Înainte de a intra pe fond şi a discuta despre posibile efecte ale legii, eu aş merge pe o chestiune pragmatică – şi anume, faptul că, în esenţă, legea aruncă în aer nişte contracte comerciale. Sau ar trebui să le arunce în aer. Nu vorbim, totuşi, de un precedent periculos, atâta vreme cât lucrurile astea sunt scrise într-un contract, sunt parafate?

Bogdan Olteanu: Vorbim de un precedent extrem de grav şi care se va repercuta nu asupra relaţiei dintre clienţi şi bănci, ci asupra întregii funcţionări a economiei româneşti, pentru că, până la urmă, funcţionarea economiei, funcţionarea relaţiilor sociale dintre oameni se bazează pe încredere. Contractul şi respectarea contractului e un element de încredere, până la urmă. Dacă cea mai mare parte (de departe cea mai mare parte a contractelor) nu se respectă de bunăvoie, societatea nu mai e o societate deschisă. O societate în care mai mult decât un număr insignifiant de contracte ar fi impus cu forţa e o societate în care puterea organelor represive devine prea mare, societatea nu mai e democratică, piaţa nu mai e liberă. Trebuie să avem încredere unii în alţii şi elementul acesta de încredere trebuie să se regăsească în contract. Dacă e să lăsăm acum principiile deoparte şi să ajungem la realitate, sigur că avem în spate un stoc de credite, de contracte între bănci şi clienţi care au probleme. Au probleme, pe de o parte, datorită unei situaţii de fapt (criza din 2008, care a a avut câteva consecinţe – şi o să intrăm, dacă vreţi, în analiza acestor consecinţe); pe de altă parte, datorită unor abuzuri care s-au produs: până prin 2009-2010, în contracte, băncile au forţat nota. Lucrurile acestea s-au văzut. Legiuitorul le-a înţeles (la nivel european şi la nivel naţional) şi a introdus o serie de reglementări prin care se urmăreşte eliminarea clauzelor abuzive din contracte (şi e foarte bine) şi despăgubirea celor afectaţi, a consumatorilor. De ce spun aceste lucruri aici? Pentru că această legislaţie există şi funcţionează. Când introducem o lege nouă, referitoare la darea în plată, ea nu mai poate să invoce tot situaţia clauzelor abuzive, pentru că, pentru clauzele abuzive, avem o lege, avem un cadru în care lucrurile se rezolvă şi cei păgubiţi sunt despăgubiţi, greşelile se repară. De aceea, vorbim despre situaţii în care contractul a fost încheiat în mod corect între părţi. Pe celelalte le-am eliminat – repet. Vorbim de contracte încheiate corect şi, tocmai de aceea, intervenţia în relaţia socială dintre părţi, intervenţia în relaţia contractuală nu poate fi justificată de existenţa unei asimetrii grave, a unui abuz, a unei forţe superioare nepotrivite a băncilor. Singura raţiune pe care o putem lua în calcul (şi mă întorc acum la ea) este raţiunea de fapt, cauza reprezentată de criză. Criza din 2008, într-adevăr, a dezechilibrat unele dintre aceste contracte (în special contracte pe termen lung, în special contracte de credit ipotecar – pentru acelea, le iau pe termen foarte lung: 20-25 de ani) în trei dimensiuni: s-a materializat riscul valutar mai ales la cei care s-au împrumutat în franci elveţieni şi mai ales în ultimul an (că, până atunci, mai curând au beneficiat, au plătit mai puţin decât cei care se împrumutaseră în euro; dar, din ultimul an, situaţia lor s-a agravat mult, ca urmare a aprecierii semnificative a francului elveţian). S-a materializat riscul de colateral (ca să traducem în româneşte: valoarea garanţiei, a imobilului a scăzut foarte mult – nu azi, nu ieri, ci la momentul crizei: 2008-2009. Scăzând foarte mult valoarea garanţiei, sigur că creditul nu mai e acoperit prin garanţie şi apare această dificultate de a rambursa creditul, prin executarea garanţiei. Al treilea element, a treia consecinţă a crizei (v-am spus că e o situaţie destul de gravă pentru unii oameni) este scăderea semnificativă a veniturilor: oamenii aveau – la momentul contractării unui credit, înainte de criză – un salariu, un venit (şi, desigur, o perspectivă optimistă că aceste venituri vor creşte în continuare). Fie li s-au redus salariile pe piaţa privată, fie le-au fost reduse prin măsurile administrative din 2010 (salarii cu 25% reduse – dacă ne-amintim – pentru câţiva ani), fie mulţi şi-au pierdut locul de muncă. Cumularea acestor trei situaţii (pentru aceia la care se cumulează, nu pentru toţi) poate reprezenta o situaţie excepţională, în care să poţi interveni, ca o autoritate publică.

Dan Bucura: Înainte să ne mutăm de tot în zona aceasta, a problemelor sociale, v-aş mai pune o singură întrebare, de partea cealaltă a baricadei, din punct de vedere al băncilor: ele se văd astăzi ameninţate că o serie de contracte comerciale, cum am spus, vor fi, practic, rase, vor dispărea. Există riscul ca ele să-şi ceară drepturile la instanţele internaţionale, pentru că îşi văd ameninţate interesele economice în România. Este un risc real şi se poate ca România, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, să fie bună de plată pentru aceste lucruri pe care băncile le-ar putea considera abuzuri şi să ne trezim condamnaţi de instanţe internaţionale pe această lege pe care o dăm astăzi?

Bogdan Olteanu: Există dreptul oricărui investitor de a-şi proteja investiţia în faţa unor instanţe internaţionale. N-o să fac acum o pledoarie în favoarea unui investitor care ar putea da în judecată România, pentru că vreau să vă spun ceva: acei investitori vor da în judecată România şi, dacă vor câştiga, vor lua bani de la bugetul de stat, nu de la persoanele care iniţiază legi.

Dan Bucura: Asta vreau să vă spun: adică o să ajungă să plătească, până la urmă, oamenii care n-au nicio legătură şi nu sunt vizaţi de…

Bogdan Olteanu: Datoria mea – ca oficial român – este să protejez interesele României şi atunci voi fi foarte atent în a comenta şansele unei asemenea acţiuni. Dar ce vreau să vă spun este că cred că ce e foarte important aici nu este să discutăm perspectiva băncilor. Băncile sunt investitori sofisticaţi, profesionişti, au oameni care ştiu să-i sfătuiască ce să facă, pentru a-şi proteja interesele. Ce cred că trebuie să discutăm aici este interesul deponenţilor bancari, a debitorilor în dificultate (care pot fi, eventual, protejaţi prin politici sociale ale statului) şi interesul bugetului public. Aceste trei interese sunt de ordin public şi trebuie respectate, asigurate în România de către autorităţile statului. La ele, se adaugă un al patrulea element, ceva mai complicat şi mai ezoteric, care se numeşte „stabilitate financiară”, pe care trebuie să-l asigurăm noi. Şi este responsabilitatea noastră directă, a Băncii Naţionale. Dar ce e important e să vedem cum putem să-i sprijinim pe cei cu dificultăţi sociale. Repet: nu toţi cei care au luat credit până în 2008 (şi, cu siguranţă, cei mai mulţi care au luat credit după criză) nu sunt afectaţi de dificultăţi sociale, de dificultăţi de rambursare. În cazul creditelor ipotecare, procentul celor care au întârzieri de plată este undeva la 5% dintre cei care au luat credit. Deci vorbim de o pondere mică. Aceşti oameni pot fi ajutaţi prin politici publice. Suntem un stat social (potrivit Constituţiei, potrivit modelului social european), în care cei care au, prin intermediul bugetului public, îi sprijină pe cei care se află în dificultate. Asta e bine şi se poate face. Cred, însă (şi vă spun cu toată deschiderea), că filosofia pe care a fost construit acest proiect de lege este mai puţin aceea de a-i ajuta pe oamenii în nevoie (că pe om nu-l ajuţi cu mare lucru luându-i casa şi lăsându-l pe stradă), cât de a se răzbuna pe bănci. N-o s-o comentez. E dreptul legiuitorului să facă legi, fiecare lege poate să aibă un beneficiu sau un cost (pe care noi, ca cetăţeni ai ţării, ni-l asumăm), dar vreau să vedem, totuşi, realităţile în faţă: este un beneficiu pentru cei pe care îi ajutăm, care să fie mai semnificativ, mai important decât costul public? Sau este mai curând o defulare, o răzbunare la adresa unor entităţi care şi-au făcut greşelile lor în vremea crizei?

Dan Bucura: Da, am înţeles poziţia: de multe ori, reticenţă. N-a prea comentat BNR-ul acest scandal. Singura voce vizibilă care îmi vine acuma în minte – din ceea ce am urmărit –: Lucian Croitoru este, totuşi, consilier al guvernatorului BNR. Practic, din punctul meu de vedere, cu ieşirile din media în ultima vreme, dânsul a cam desfiinţat cap-coadă această lege. Să înţeleg, totuşi, că este, oarecum, şi poziţia BNR-ului, spusă aşa, mai voalat, sau dânsul s-a detaşat ca o entitate separată în povestea asta?

Bogdan Olteanu: Acuma: Banca Naţională este o entitate, o autoritate a statului român şi noi înţelegem să respectăm funcţionarea statului român, să respectăm Parlamentul, care este organul legislativ suprem al poporului român. Este responsabilitatea şi autoritatea Parlamentului să facă legi. Avem, însă, obligaţia să atragem atenţia, să punem la dispoziţie informaţii, date, cifre, pentru a preveni săvârşirea unor greşeli. Lucian Croitoru a făcut asta, din punct de vedere tehnic, şi a făcut încă ceva: el este unul dintre gânditorii din România care are o foarte adâncă şi intimă legătură cu libertatea, libertatea definită în foarte dimensiuni, printre care – cum numeşte el – libertatea proprietăţii, buna protecţie a dreptului de proprietate, ca s-o zicem mai româneşte. El e foarte sensibil la această chestiune şi, pe această notă, în special, a reacţionat şi se defineşte poziţia lui – notă pe care, de altfel, şi dumneavoastră aţi început discuţia noastră, pentru că, până la urmă, intrarea cu forţa, cu picioarele într-un contract (fără să fie măcar o justificare de ordin social, de interes public) înseamnă o încălcare a proprietăţii. De altfel, dacă ne uităm şi prin punctul de vedere al CSM-ului (care e o entitate independentă, din altă lume, din lumea magistraţilor, neimplicată în aceste dispute de ordin economic), vom vedea aceeaşi observaţie: nu se poate schimba obiectul prestaţiei unui contract fără acordul părţilor.

Dan Bucura: Aţi enumerat trei cauze care sunt vinovate de situaţia de faţă. În esenţă, însă, au apărut fenomene de genul că un om sau o familie a plătit ani de zile pentru un imobil, pentru o casă pe care şi-a luat-o, a ajuns la situaţia imposibilului, de a nu mai putea plăti, şi banca, pe lângă faptul că-i ia casa astăzi, o mai scoate şi datoare, dincolo de anii în care a plătit. Sunt cazuri – aţi spus că nu-s foarte multe – de  imobiliare (5%). Totuşi, există o previziune a faptului că s-ar putea înteţi astfel de lucruri? Mi se pare, totuşi, inimaginabil să nu se poată prevedea riscurile atât de mult – să plăteşti ani de zile pentru o casă şi nici măcar, scăpând de ea, să nu scapi de braţul băncii.

Bogdan Olteanu: Aşa funcţionează creditul ipotecar. Vreau să fiu foarte corect cu dumneavoastră, chiar dacă nu sună popular: creditul ipotecar, în toate colţurile lumii, nicăieri nu e altfel. O asemenea propunere ca la noi nu se aplică nicăieri. Creditul ipotecar funcţionează aşa: tu iei un credit de la bancă, cu care îţi cumperi o casă şi garantezi rambursarea creditului (din care banca dă bani deponenţilor) cu casa respectivă şi cu toate celelalte venituri şi posesiuni pe care le ai. Se numeşte gajul general al creditorului. Nu e inventat de bănci sau de Banca Naţională, se găseşte în actualul Cod Civil, se găseşte în fostul Cod Civil, se găseşte în Codul Civil al lui Napoleon şi în dreptul roman. De ce? Banca nu este un furnizor de leasing. Dacă-ţi iei în leasing o maşină sau o casă (că poţi şi asta), garantezi doar cu bunul respectiv, dar atunci avansul e mai mare (pentru că nu mai există şi alte garanţii) şi ratele sunt mai scumpe. De-a lungul timpului, s-a dezvoltat percepţia (pe care eu o consider corectă) că deţinerea unei case de către familii este un lucru socialmente important, care asigură stabilitate socială, care asigură o perspectivă bună pentru societate, disponibilitatea de a avea copii, de a-ţi construi o carieră, de a merge mai departe – e unul dintre elementele mulţumirii sociale. Ş-atunci a apărut acest produs. Dar acest produs nu este din bani publici, ca să existe un cost public din care să fie acoperită dezvoltarea socială; e din bani privaţi şi nu din banii băncilor, ci din banii depunătorilor. Şi atunci, principala obligaţie instituţională a bancherului este să se asigure că banii pe care îi împrumută îi recuperează, ca să îi poată da în orice moment deponentului. Pentru asta, trebuie să-şi ia garanţii. O garanţie este bunul, o altă garanţie este angajamentul că, din veniturile pe care le ai sau din alte elemente de avere, de venit, vei rambursa creditul. Aşa funcţionează… N-am inventat-o noi, nu e un produs românesc, este produsul bancar care funcţionează din momentul inventării împrumutului ipotecar în toate colţurile lumii.

Dan Bucura: Știți ce mi se pare mie că lipsește din acest algoritm descris de dvs? Componenenta asiguratorilor. Când faci un joc de genul acesta, care presupune riscuri, poate și de-o parte, și de alta, și băncile au riscurile lor, și cei care au contractat credite imobiliare. Companiile de asigurări fac astăzi reclamă că te asigură la orice, că acoperă riscuri, ca sunt aproape de tine.

Bogdan Olteanu:  Există așa ceva. Există opțiunea de a te sigura pentru câteva elemente. Unele sunt obligatorii, de exemplu, asigurarea de viață. Pe lângă asta, pot să vă spun că există acest produs, există asigurarea de pierdere a locului de muncă. Compania de asigurări plătește în locul tău ratele pentru acel interval în care ți-ai pierdut locul de muncă. Sigur că nu din vina ta, adică nu dacă ai făcut oprostie și ai fost dat afară. Deci există genul acesta de produse. Cred că ține foarte mult și de educația noastră financiară și asta e o responsabilitate a Băncii Națonale. Și încercăm, și vom face mai mult în acest sens, să explicăm mai bine cum poți să-ți aperi mai bine interesele ca cetățean, consumator de servicii financiare. E un lucru important lucrul acesta. E un lucru important, sigur, cu costul său, să-ți elimini sau să-ți reduci din riscuri printr-un mecanism de asigurări.

Dan Bucura: Poate introducerea ca o clauză obligatorie în contracte acât mai multpr asigurări de tipul acesta ar putea fi o soluție? Iarăși o intervenție comercială pe un contract comercial.

Bogdan Olteanu:  Poate fi, dar acum știți că aici e o balanță foarte delicată între cost și risc. Orice dorință de a reduce riscurile, presupune costuri ceva mai mari. Dacă societatea apreciază că vrea la un moment dat o economie cu riscuri mai mici, atunci își va asuma costuri mai mari. Și acum suntem într-o perioadă oarecum așa în care oamenii parcă nu mai vor genul acela de libertate absolută cu riscuri mari, cum era până la criză. Începem să cerem plase de siguranță mai multe. Nu mai vrem să salvăm coloși industriali, bănci pe bani publici. Nu s-a întâmplat în România, dar s-a întâmplat în economii mai sofisticate. Vrem ca totul să fie mai stabil și mai sigur. Ce presupune asta? Costuri puțin mai mari. Pentru că stabilitatea și siguranța vin, până la urmă, din certitudinea, în cazul băncilor, că-și recuperează banii. Dacă vrem să avem costuri mai mici, atunci renunțăm la unele dintre aceste palse de siguranță și ne asumăm anumite riscuri. Cred că sunt suficient de tânăr să nu îmi iau o asigurare de viață? Cred că sunt suficient de în putere sau competent să nu-mi iau o asigurare profesională, că-mi găsesc eu singru un loc de muncă, dacă îl pierd pe cel de acum? Sunt judecăți pe care, unii zic în societate că noi le facem mai bine, alții cred că le poate face statul pentru ei. Așa este și acest model de lege care spune, pentru viitor (până acum am vorbit foarte mult despre trecut, despre creditele deja acordate), că nu e bine să-i lăsăm pe cetățeni să opteze dacă vor să beneficieze de darea în plată și să plătească un avans de 40% sau să delcare că nu au nevoie de dare în plată, dar în schimb primesc opțiunea unui avans de 10-15%. Nu-i bine să-i lăsăm să opteze pentru că, știm noi, că există riscuri. E o gândire. Va trebui să vedem dacă ea este prevalentă în societate și dacă societatea e mulțumită cu genul acesta de gîndire care i se impune un cadru extremde rigid și costisitor în care cetățenii să fie mai bine protejați.

Dan Bucura: Forma actuală a legii, care va ajunge la vot în Camera decizională, haideți să-i facem o scurtă radiografie ca să înțeleagă poate cei care, cu siguranță mai există, nu au studiat legea și nu știu exact efectele  ei. Ce vor câștiga oamenii de care noi am vorbit cu aceste probleme și care sunt previziunile pentru viitor, inclusiv în ceea ce privește evoluția creditelor imobiliare.

Bogdan Olteanu: În ce privește persoanele care deja au contractat un credit, prin textul, așa cum e el formulat acum, li se dă posibilitatea ca, indiferent de situația lor, să decidă că renunță la rambursarea creditului, dând băncii în schimb garanția imobiliar (important e ca creditul, în forma actuală,să fie până în 150 000 de euro, e singura condiție pe care au introdus-o senatorii), banca neputând după valorificarea imobilului respectiv să mai ceară vreun ban de la cetățeni, cetățenii perzându-și casa. Pentru vitor asta înseamnă că cei care doresc să ia un credit Prima Casă nu vor mai putea să-l ia pentru că programul Prima Casă nu poate funcționa odată ce se anulează garanția aceasta prin mecanismul dării în plată. Cei care doresc să ia un credit în condiții normale, comerciale, fie că doresc să ia un credit mai mare, fie că vor să se supună constrângerilor programului Prima Casă, va trebui să aibă un avans undeva în jur de 40%. Fiind avans fix, el depinde de garanția pe care o oferă.  Dacă oferi mai multe garanții imobiliare, de exemplu, sigur că avansul va fi mai mic. Dacă oferi o locuință, în funcție de unde e situată, de valoarea ei de piață, avansul va fi undeva între 40 și 50%. Cam acestea sunt consecințele. Sigur, pot exista, a spus-o Ministerul de Finanțe, consecințe asupra bugetului de stat în măsura în care investitorii se vor considera afectați, vor cere unor instanțe internaționale de arbitraj (centrul de soluționare a disputelor privitoare la disputele de la Washington a Băncii Mondiale este, de obicei, cel sesizat), vor cere să fie despăgubiți și acolo s-ar cere așa ceva. Dar aceasta este o chestiune despre care aș evita să mă pronunț.

Dan Bucura: Am înțeles. Bun, dacă ați deschis discuția legată de alte țări. Criza nu a fost numai pentru români, criza a fost în toată lumea. Cum au procedat alții în alte țări, dacă există modele de legi comparative cu cea pe care noi suntem pe cale să o dăm în viitorul apropiat.

Bogdan Olteanu: Nu există. Deci mecanismul acesta nu există nicăieri. Dar are o parte contractuală există în SUA, în 11 state, acolo legislația este la nivelul statelor federale, nu la nivelul SUA. În 11 din cele 50 state e permis ca prin contract să poți să introduci un mecanism de dare în plată. Și să optezi între cele două variante. În celelalte 39 nu este permis. Trebuie să își asumi toate celelalte garanții în momentul în care iei un credit. În Europa s-a încercat un mecanism de dare în plată cu caracter profund social în Spania, unde exista un plafon de venituri rezonabile pentru Spania, unde exista un plafon de evaluare a casei și unde se dădea rambursarea creditului pe 3 ani. 3 ani nu plăteai rate, se încerca rambursarea creditului, stăteai în casă și încercai să-ți rezolvi problema socială. După care, într-adevăr, dacă nu reușeai s-o rezolvi în trei ani se mergea mai departe cu darea imobilului și ștergerea datoriei. Alte mecanisme nu au apărut. S-a mai discutat în țările baltice și singurul lucru care s-a reglementat a fost introducerea unei opțiuni pe viitor între credit cu dare în plată și credit fără dare în plată. În cei patru ani care s-au scurt de la adoptarea acelei legi, 1% din cei care au luat credite au optat pentru cel cu dare în plată, 99% pentru credit fără dare în plată pentru că era o diferență la avans, o diferență la rate. Cetățenii au decis. Beneficiarii de credite au optat între variante. Alte mecanisme nu sunt pentru că până la urmă, repet, sună plictisitor poate, sau sună ultra-prudent – băncile sunt obligate să respecte și să protejeze în primul rând banii depunătorilor. Ele împrumută banii depunătorilor, nu banii lor. Că nimeni n-are banii lui pe care să-I împrumute pe 25 de ani și au obligația ca în orice moment să știe că îi recuperează. Din acest motiv, trebuie să-și acopere cu toate garanțiile posibile creditele pe care le acordă. Dacă unele credite sunt considerate prea riscante, ele nu vor mai fi acordate. Dvs. poate, față de alți parteneri din presă cu care am mai discutat, vă amintiți și perioada de dinainte de 2003.

Dan Bucura: Da.

Bogdan Olteanu: Nu au existat în România credite ipotecare până în 2003. Pentru că România era considerată din punct de vedere al economiei, din punct de vedere al legiferării, al stabilității legislative, o țară nesigură. România a dobândit la sfârșit de 2003, dacă nu greșesc, un statut de economie de piață functional, avea acordul de asociere cu Uniunea Europeană, s-a apropiat de semnarea acordului de aderare, s-a consolidate încrederea în economia românească și în stabilitatea legislativă instituțională a României. Și atunci au început să apară creditele. Întâi pe 10 ani, 15, acum s-a ajuns până la 25, 30. Un credit pe 25 de ani sigur că are rată mai mică lunară decât unul pe 10 și atunci e mai accesibil, mai ușor să-ți iei o locuință, dar asta presupune încrederea că vreme de 25 de ani, realitățile dintr-o țară rămân suficient de stabile, astfel încât banii să poată fi recuperați și deponenții să poată să și-i primească. Dacă scuturăm această percepție, această încredere, sigur că sectorul financiar își va restrânge activitatea. Către ce? Către creditele de consum, care se recuperează rapid și apuci să le recuperezi înainte să se schimbe realitățile, către creditarea economiei și către creditarea statului.

Dan Bucura: Ați vorbit nostalgic de perioada de dinainte de 2003, așa n-am cum să nu-mi amintesc de perioada în care românii mergeau la bănci cu căciula în mână și practic se rugau pentru orice credit, că era vorba de nevoi personale, că era vorba de imobiliare, parcă îți făcea o favoare banca dându-ți credit. Erau alte vremuri.

Bogdan Olteanu: Lucrurile s-au schimbat, zic eu, în bine, și cred că și lecțiile acestor ultimi ani sunt importante pentru bănci.

Dan Bucura: Asta vroiam să vă întreb: aia era o perioadă, repet, așa mergea românul atunci și accepta aproape orice, de aceea și clauzele acestea abuzive în contracte, pentru că aproape nici nu te uitai. Când îți spunea ofițerul de credit v-ați calificat, parcă îl luai pe Dumnezeu de un picior. Nici nu mai conta ce spunea el acolo în contract. S-au clarificat, s-au reglementat o parte. Cum vi se pare că funcționează această reglementare? Oamenii au înțeles totuși că, prin oameni mă refer la bănci, au înțeles totuși că trebuie să mai lase un pic ștacheta și să nu mai ia totul de pe creditori?

Bogdan Olteanu: Unii au înțeles, iar cei care n-au înțeles vor ieși de pe piață. Pentru că realitatea cum bine ziceți s-a schimbat, percepția consumatorului s-a consolidat, respectul de sine s-a consolidate, înțelegerea faptului că ai drepturi și că trebuie să-ți fie protejate a apărut și și funcționează și cei care nu vor înțelege dintre bancheri sau dintre alți furnizori de servicii, că vedeți că mai sunt supărări și prin alte zone, vor dispărea de pe piață. Vedem deja diferențe serioase dintre bănci, inclusiv în cazul refinanțării creditelor în franci elvețieni. Știți că deja cam 30.000 din contractele în franci elvețieni au fost renegociate și refinanțate, rescadențate, trecute în altă monedă acolo unde cetățenii au vrut, unele bănci au fost extrem de dinamici pe proactive, au asumat costuri și există unul dintre cazuri unde peste 90% dintre cazuri au fost refinanțate prin acordul părților și cu mulțumirea părților. Ne apropiem de un al doilea caz de aceeași natură și întâmplător vorbim despre cele două portofolii cele mai mari cu credite în franci elvețieni, ceea ce e un lucru bun pentru că vor rezolva în mare măsură această problemă. Acele bănci care nu vor sau nu pot face asta, probabil vor ieși de pe piață.

Dan Bucura: Poate părea o întrebare profană, dar întotdeauna ea apare în mințile oamenilor și românilor în general: cât de sigure mai sunt băncile care activează în momentul de față pe piața din România?

Bogdan Olteanu: Sunt sigure. Sunt sigure și ne dăm silința să le păstrăm sigure. Și în absența unor dramatice evoluții interne sau externe, ele vor rămâne sigure pentru că efortul nostru de supraveghetori e să ne asigurăm că acoperă toate creditele riscante cu provizioane, adică cu banii acționarului puși deoparte, nu și-i ia acasă ca profit, ci îi pune acolo ca să acopere riscurile, că păstrează capitaluri mari în bănci. Băncile românești au o capitalizare semnificativ mai mare decât cea cerută de reglementările europene, că au o lichiditate, adică cash în trezoreria băncii peste nivelurile de nevoi tocmai ca să fim sigură că în orice moment de emoție, în orice moment de criză internațională, și știm că avem Grecia pe aproape care încă are mari dificultăți, băncile din România pot să treacă peste. Noi le vom ajuta în măsura în care e nevoie. Avem obligația, nu doar dreptul de a asigura finanțarea de lichiditate, de a împrumuta bani în schimbul unor titluri de stat, ca să fim siguri că nici interesul public nu e afectat. Avem un mecanism, de asemenea, prin care să intervenim, în cazul în care una din ele sau mai multe se află în dificultate, pentru a proteja depozitele cetățenilor, pentru a proteja funcționarea afacerilor firmelor care sunt creditate de către bănci. Dacă o bancă intră în faliment, printre cei care au mari dificultăți sunt cei care au creditare pentru capitalul de lucru și care nu își mai pot accesa în fiecare moment banii. Până se rezolvă problema, până te duci la altă bancă, o lună două înseamnă foarte mult pentru o firmă mica și mijlocie. Deci, avem instrumentele ca să menținem finanțarea genului acestuia de debitori din mediul economic, de asemenea, pentru a proteja bugetul de stat. România nu a cheltuit niciun ban pentru protejarea băncilor. S-a mai spus, e o gogomănie ce s-a mai spus – că în România s-au luat credite pentru a se da băncilor. Niciun leu nu s-a dat băncilor din bugetul public, din banii BNR, din rezerva Băncii Naționale, sau din împrumutul luat de la FMI. România a reușit până acum să nu cheltuiască bani cu salvarea băncilor. Sperăm să o facem și de acum înainte. Să reușim să le ținem funcționale printr-o supraveghere atentă, prin asigurarea stabilității financiare, astfel încât cei care depun bani să continue să aibă încredere în bănci.

Dan Bucura: Rămânem la rolul BNR-ului și m-ați provocat aducând în discuție Grecia. În perioada acestor probleme în Grecia, unele bănci, nu am să le dau acum numele pentru că nu e relevant, au acționat ușor atipic, anormal – de exemplu au suspendat cursul de schimb pe anumite perioade. BNR a demarat o investigație pe povestea asta, o anchetă. Pe lucruri de genul acesta se dau amenzi băncilor sau doar pur și simplu, nu știu, se face o urecheală, o atragere a atenției și atât? Întreb ca și organism cum funcționează BNR-ul ca să înțeleagă și cei care se uită dacă BNR-ul are și un rol constrictive până la urma urmei.

Bogdan Olteanu: Noi avem o paletă largă de sancțiuni pe care le putem da, sigur că începi cu avertismente dacă e cazul, dar se merge până la amenzi care pot fi foarte mari și care pot fi adresate băncilor sau conducătorilor băncilor responsabili și se poate merge până la retragerea autorizației conducătorilor de bănci, ceea ce înseamnă darea lor afară pentru că niciun conducător de bancă nu poate funcționa fără autorizarea BNR-ului, și am retras autorizații inclusiv pentru președinți de bănci și inclusive pentru străini, nu doar pentru români, atunci când nu au respectat legea din România, sau la retragerea autorizației de funcționare a unei instituții de credit, în situația în care, desigur, instituția de credit face lucruri extrem de grave, ceea ce încercăm noi să prevenim, pentru că genul de măsuri radicale implică costuri. Prevenția e întotdeauna preferabilă și încercăm să menținem stabilitatea financiară și buna funcționare a băncilor prin prevenție, prin supraveghere mai curând decât prin intervenție. Până acum a funcționat. E, însă, o provocare de zi cu zi, nu e un lucru la care vreodată să poți să te oprești să-ți tragi sufletul.

Dan Bucura: Un alt subiect la care mulți privesc cu interes – sper să nu greșesc, dacă nu, vă rog să mă corectați – din 2000 Banca Națională nu mai cumpără aur. Totuși, suntem în primii 30 și ceva din lume ca proprietari ca rezervă de aur. Avem o rezervă strategică foarte mare. Opinia publică de multe ori s-a uitat către zona asta ca un Eldorado, spunând – Domnule, ne luăm, ne împrumutăm, dăm dobânzi, și uite că Banca Națională stă așa pe un munte de aur. Cum funcționează povestea asta? Din câte știu, o parte din rezerva noastră nici măcar nu este în România, este în alte părți, la Londra, Munchen.

Bogdan Olteanu: Banca Națională deține în acest moment 103,7 tone de aur. E o rezervă importantă. Și știți că e lungă povestea aurului din România, sunt mai multe împrejurări în care România și-a pierdut aurul după primul Război Mondial

Dan Bucura: Aici vroiam să ajungem. Înțeleg că peste jumătate din rezerva asta nu e la noi fizic, astăzi.

Bogdan Olteanu: Nu, pierdut înseamnă că nu îl mai are. După primul Război Mondial a plecat cu tezaurul la Moscova, după al doilea Război Mondial o parte însemnată a lui a fost luată compensații de război de către Uniunea Sovietică în acea vreme. Modul în care îl ții e o chestiune de administrare a resurselor și politica practic a tuturor băncilor centrale e să-și distribuie riscurile – o parte însemnată a aurului este ținută la Banca Națională, o altă parte însemnată a aurului e ținută de alte bănci centrale foarte importante și de mare reputație și credibilitate. De ce? Pentru a da credibilitate partenerilor internaționali în situații speciale. Sigur, România nu se mai află acum în situația anilor 90, când nu prea avea niciun ban, inclusive în tezaurul Băncii Naționale și când inclusiv la un moment dat trebuia să iei un credit peste noapte pentru a finanța, de exemplu, importurile de combustibil. În acele condiții, existența unui depozit de aur, să zicem la Londra sau la Zurich, era utilă pentru că era o garanție pentru genul acesta de importuri. Acum e mai curând o garanție morală și o politică pe care nu o avem doar noi, o au cam toți bancherii centrali, de împărțire a riscurilor – e bine să nu ții toate ouăle în același coș. Dar faptul că banca Angliei ține o parte din aurul României este la fel de sigur ca atunci când l-am ține aici, dată fiind reputația, prestigiul băncii Angliei. Aurul ca și rezervele valutare ale României care le ținem preponderant în euro plus alte cantități în dolari, în lire sterline, reprezintă un amortizor, un mecanism de ținere deoparte al celor care cred că pot specula moneda națională. De ce spun asta? Sigur că într-o piață liberă, și România este o piață valutară liberă, unul dintre modurile în care evoluează cursul valutar, este cel dat de fundamentele economiei. Dacă are o economie care exportă foarte mult, există perspectiva ca moneda să se aprecieze, dacă are economie care mai curând importă decât exportă, punem lucrurile foarte simple, există mai greu perspectiva ca moneda să se deprecieze. Pe lângă, însă, aceste realități, mai există o realitate mult mai puternică, mai ales pentru o economie mica și deschisă cum e România – realitatea fluxurilor internaționale de capital, pentru că dacă leul este convertibil pentru români, și iarăși, noi doi ne amintim că au fost vremuri când n-aveai unde să te duci cu leii să îi schimbi în euro, că nu ți-i schimba nimeni dacă te duceai la Paris sau la Frankfurt, sau la Londra. Astăzi, românii își pot folosi, practic, cum își folosesc valuta. Cardul dvs. din buzunar, desi în lei, puteți să-l folosiți în orice țară a lumii. Dar și străinii, investitorii de portofoliu, pot să facă același lucru – pot să cumpere și să vândă lei. Sigur că volumele care se tranzacționează la nivel international sunt mult mai mari decât schimbul valutar din România pentru importuri și exporturi. Pentru a ne asigura că nu apar din acest motiv volatilități, creșteri și scăderi bruște ale cursului care nu au legătură cu realitatea economică din România, folosim această rezervă, care este un mijloc de a-i ține departe dacă vreți pe eventualii speculatori.

Dan Bucura: Domnule Bogdan Olteanu, vă mulțumesc foarte mult pentru explicații și vă mai aștept ori de câte ori puteți alături de noi, în studio la PSnews.

Bogdan Olteanu: Cu mare plăcere și vă mulțumesc.