Ieri a fost o zi jenantă. Chiar mi-a fost rușine că am trăit-o la știri. Dacă mai aveam copilul în sistemul educațional românesc aș fi decis, pe loc, emigrarea.
Undeva în clădirile statului, niște oameni fără copii, fără ani în spatele catedrei, fără pregătire psihologică și fără informații recente au făcut o mizerie de lege a educației la fel de proastă ca toate celelalte și au votat-o glorificându-se.
Undeva pe străzile Capitalei, zece mii de posesori de legitimație de cadru didactic, care anul ăsta au livrat copii deștepți în proporție de doar 11% din totalul celor cărora le-au predat ceva, au strigat și protestat că nu primesc destui bani la cât sunt de capabili.
Primii sunt cei care fie visează ca niște cretini că aceiași profesori și aceleași manuale pot genera rezultate diferite, fie fac asta ca pe un preambul la viitoarele combinații cu manuale, tablete, cărămizi și cursuri din care o să câștige mulți-mulți-mulți-mulți bani.
Ceilalți nu au exclus vreodată din rândurile lor vreun bătăuș, vreun obsedat sexual sau vreun șpăgar nenorocit și n-au mai luat mai mult de nota 6 la definitivat de când erau tineri, dar susțin că dacă le mai dai 500 de lei la leafă o să rupă pe genunchi norma mondială de olimpici.
La mijloc, în războiul ăsta dus de două tabere de lepre incompetente, milioane de copii, în care, dacă nu turnăm rapid competențe, se vor transforma în niște monștri violenți și/sau asistați social, toată viața.
Parcă mă uit la o scenă din Bahmut, unde un soldat rus și unul bielorus se ceartă care din ei să decapiteze un prizonier ucrainean. Indiferent cine câștigă, ăla tot moare în chinuri.
