La 18 ianuarie 2009, acum 13 ani, a trecut la cele veşnice basarabeanul Grigore Vieru, marele poet şi om al cetăţii, expresia vie, inconturnabilă, a unei conştiinţe naţionale pe care doar basarabenii care au purtat crucea românismului prin malaxorul sovietic au fost capabili să o exprime, scrie Dan Dungaciu în adevarul.
Moştenirea unică a unei generaţii de basarabeni unionişti care, mânată de un crez absolut, s-a ratat, deocamdată, politic, dar a cărei forţă de iradiere nu va putea fi stinsă niciodată. Aşa cum ei au fost produsul unei iradieri anterioare, a unor români dinaintea lor, şi generaţia lor, la rândul ei, va produce urmaşi spirituali şi politici, asigurând, dacă nu succesul proiectului politic pe care l-au visat, măcar continuitatea lui. Au preluat o torţă şi, chiar dacă nu au aşezat-o pe catargul victoriei, au transmis-o, cu siguranţă, mai departe. Până când va veni şi pentru Basarabia plinirea vremurilor.
Blândeţea de oţel a lui Grigore Vieru
Este, poate, prea devreme să desluşim până la capăt forţa acelei generaţii basarabene, aşa cum, dacă eşti prea aproape de un elefant, nu îi poţi înţelege judicios dimensiunile. Suntem prea captaţi, obsedaţi, de „omenescul, pre-omenescul” acelei generaţii pentru a o descifra judicios. Dar ea e acolo, prea aproape de noi, deocamdată, aşteptând însă ca timpul să îi facă dreptate. Şi forţa ei de iradiere va fi de neoprit, chiar dacă astăzi pare ostoită.
„Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos, eu viaţa întreagă am visat să trec Prutul”. Când am auzit pentru prima dată mărturisirea aceasta, am rămas uluit. Când l-am întâlnit prima dată pe Grigore Vieru, aveam să constat că nu e o licenţă poetică: e expresia unei determinări cum rar mi-a fost dat să văd, a unei voinţe de oţel într-un înveliş de blândeţe şi fragilitate.
Aparenţele înşală grandios. Blândul poet, simplu „ca iarba”, a fost cel mai realist şi aplicat geopolitician pe care l-am cunoscut. El a rostit vorbele acestea, ca un profet vechi testamentar, la un an de la conflictul din Transnistria, de un adevăr dureros şi incontestabil, dar care s-au dovedit, în timp, prea grele pentru umerii slabi ai politicienilor care s-au succedat pe ambele maluri ale Prutului: „Eu, unul, nu sunt alarmat atât de mult că forţele imperiale ne-au luat Transnistria – mi-e teamă să nu ne-o restituie, să ne-o dea înapoi. Pentru că, recâştigând Transnistria, pierdem Basarabia, mai exact am îndepărta, dacă nu chiar pierde definitiv, reunirea cu Ţara-mamă.
Asta se pare că o ştie bine conducerea de vârf a Republicii Moldova şi cu siguranţă o ştie şi mai bine Kremlinul imperial, care nu se poate împăca nicidecum cu pierderea Basarabiei. Să fiu înţeles drept: nu mă las de românii din Transnistria, dar iată care este adevărul: unindu-ne cu neamul, Tiraspolul, specialist în diversiuni, va cere neapărat autonomie în cadrul României, umplând, în acelaşi timp, de spioni biata ţară”.
O declaraţie pe care mulţi, astăzi, truditori la proiectul manipulator, dar tenace, al transformării lui Grigore Vieru într-un „poet naţional moldovean”, o vor uitată. Dar a fost făcută în Literatura şi arta, pe 11 decembrie 1993, după preluarea controlului total al Federaţiei Ruse în Transnistria.
Astăzi, după 13 ani, reluăm un articol publicat la Chişinău, pe 23 ianuarie 2009, în ziarul Timpul, cu ocazia tristă a funeraliilor poetului. Eram în vremea regimului Voronin, ajuns la faza lui de paranoia anti-românească. Înmormântarea lui Grigore Vieru, ce zeci de mii de oameni coborâţi în stradă, a fost un prilej de reacţie românească împotriva regimului cum rar ne-a fost dat să vedem.
Un mic omagiu pentru cineva, ilustru reprezentant al unei generaţii, care ne-a convins, în pofida a orice, de cât de mult merită să fie iubită Basarabia.
Dincolo de atmosfera tragic-înălţătoare a funeraliilor marelui spirit care a fost şi rămâne Grigore Vieru, procesiunea ne-a mai arătat ceva. Zecile de mii de oameni din stradă, simbolurile care au flancat evenimentul şi declaraţiile aferente ne avertizează că lucrarea poetului în lume încă nu s-a încheiat. Ca şi în cazul oricărei personalităţi emblematice pentru o cultură şi o conjunctură istorică, destinul postum al lui Grigore Vieru devine şi mai spectaculos.
Reperele unei conştiinţe naţionale
Orice stare de spirit comunitară, orice orientare istorică a etnosului colectiv, orice trăire naţională se raportează până la urmă la simboluri. Altfel spus, dimensiunea subiectivă a apartenenţei naţionale sau etnice (stări de spirit, credinţe, trăiri sufleteşti) devine obiectivă prin raportare la simboluri, care devin etnosimboluri. Purtătoarele şi promotoarele acestora sunt elitele culturale, care, în anumite circumstanţe, preiau ele însele funcţie etnosimbolică. Este momentul în care personalitatea culturală îşi depăşeşte condiţia livrescă şi devine reper naţional plenar.
Orice construcţie politică se fundamentează, în realitate, pe această zestre simbolică. Etnosimbolurile sunt cele care asigură – dacă asigură – construcţia şi funcţionarea organică a oricărui proiect naţional. În lipsa acestor elemente, nimeni, niciodată, nu poate inventa – pace „invenţioniştilor”! – ceva trainic sau funcţional. Cu cât zestrea etnosimbolică şi asumarea ei sunt mai solide, cu atât angajarea istorică a comunităţii este mai fermă. În lipsa acestor fundamente, orice proiect statal este firav, ineficient şi contingent. Uneori, imposibil.
Cum am sugerat deja, un loc esenţial în panoplia etnosimbolică a oricărei naţiuni îl ocupă creaţiile şi personalităţile culturale emblematice (opera eponimă, geniile naţionale, figurile exemplare).
Grigore Vieru este una dintre aceste personalităţi.
Lupta pentru simboluri sau funcţia strategică a poeţilor
Funcţia etnosimbolică a celui care toată viaţa s-a declarat român, vorbitor de limba română şi truditor întru cultura română a devenit şi mai clară odată cu funeraliile sale. Este suficient să citeşti relatările de presă sau discursurile participanţilor. Chiar fără să cunoşti multe despre cele ce se petrec dincolo de Prut, realizezi uşor rolul de foaie de turnesol pe care personalitatea exemplară a poetului îl capătă (şi) de acum încolo.
În ciuda faptului că, în timpul procesiunii, „un grup de preoţi cântă rugăciuni şi îl numesc pe poet românul Vieru”, că „în toată coloana cortegiului funerar este un singur steag – cel al României” sau că mulţimea l-a huiduit pe un oficial „pentru că nu a spus că suntem români”, discursul celor de la putere şi a instrumentelor lor mediatice au acreditat contrariul. Epurarea oricărei referinţe la limba, cultura sau identitatea românească a fost prima strategie mediatică a regimului Voronin la moartea poetului. La televizorul (ziarul) de partid şi de stat, poetul devine reprezentantul unei identităţi locale, regionale sau, în cel mai bun caz, devine „promotor al valorilor umane” şi „cel mai mare umanist”. Niciodată însă „promotor al valorilor româneşti”.
Privite din acest unghi, funeraliile lui Grigore Vieru au devenit astfel prilej de surdă bătălie pentru acaparare etnosimbolică. Conştientă şi lucidă, „strada” – iar strada! – a purtat această bătălie şi a dat replica unei maşini de propagandă oficiale care, într-o ultimă tentativă, a încercat să superpună cortegiul funerar al poetului cortegiului său ideologic.
A eşuat şi de data asta.
Articolul integral AICI.
