Istoricul și deputatul PNL Daniel Gheorghe a vorbit marți, pentru PSNews.ro, despre ceea ce presupune pentru cetățeni pierderea ultimului monarh al României, despre viața regelui și despre ceea ce ar fi însemnat reinstaurarea monarhiei după căderea regimului comunist.
Viceliderul grupului PNL din Camera Deputaților consideră că trecerea în neființă a Regelui lasă o urmă adâncă în inimile românilor și reprezintă un final de epocă, un moment important în istoria acestei țări.
”Mortea regelui este un moment deosebit de trist după o viață lungă, traită cu demnitate și onoare, a venit și acest moment al despărțirii. Este ultimul rege al României, un om care și-a dus o bună parte din viață în exil în perioada comunistă a domnit la o vârstă foarte tânără și a jucat un rol important la 1944, prin primele forme de rezistență la instaurarea comunismului. Din păcate, marea mea tristețea este că în cei 28 de ani care sunt de la revoluția din decembrie 1989 nu am reușit să restaurăm monarhia, nu am reușit să continuăm firul acestui neam de acolo de unde se rupsese la 30 decembrie 1947. Moartea Regelui Mihai lasă un gol atât în sufletele noastre, ca români, cât și în societatea românească. Este un sfârșit de epocă și treptat-treptat toate acele lucruri care ne legau de România interbelică, de România Mare, de România anterioară celui de-a Doilea Război Mondial și comunismului încep să se stingă și să rămână în urma noastră. ”
Totodată, Daniel Gheorghe a vorbit despre rolul pe care l-a Regele Mihai în istoria României, dar și despre predecesorii săi, Carol I și Ferdinand I.
”Eu ca monarhist și ca om care, sincer, regret că în cei 28 de ani de după revoluție nu am reușit să îl aducem pe tronul României pe Regele Mihai, fiind suveranul de drept al României și fiind îndepărtat de la putere printr-un act de abdicare luat sub constrângere, deci nu de drept, și printr-o decizie a Marii Adunări Naționale, de fapt a Parlamentului Romaniei care se va transforma în Marea Adunare Natională atunci în ianuarie 1948 fără să îndeplinească normele de procedură așa cum sunt ele stabilite in baza legilor pe care functioneaza parlamentul, Regele Mihai este o personalitate istorică, cea mai mare personalitate istorica cu care am avut șansa și onoarea de a fi contemporani.
(Regele Mihai I – n.r.) Vine în succesiunea unchiului său, Carol I, și a bunicului său, Regele Ferdinand. Bineînțeles, a avut, din pacate, necazul de a nimeri într-o perioadă istorică foarte tulbure, a domnit foarte tânăr, la o vârstă la care este practic imposibil să iei în cunoștință de cauză decizii majore, decizii care influențează viața nu doar a ta și a apropiaților tai, ci și a unei întregi națiuni (cum s-a întâmplat și la 23 august 1944 când rolul Regelui Mihai în întoarcerea armelor României împotriva Germaniei naziste și revenirea alături de aliații occidentali este indubitabil). Toți istoricii au căzut de acord că Regele Mihai a avut o contribuție însemnată asupra ceea ce a îinsemnat scurtarea cu aproape jumătate de an al celui de-al Doilea Război Mondial prin implicarea sa la ce s-a intamplat la 23 august 1944.”
Viceliderul național-liberalilor din Camera Deputaților își amintește cum l-a marcat discursul ținut de Majestatea Sa în plenul reunit al Parlamentului, în 2011. Acesta mai vorbește și despre cum a crescut într-un mediu simpatizant monarhiei, declarând că ”nici nu știa să scrie și să citească și era monarhist”.
”Eu chiar am fost martor, in Parlamentul României (pe vremea aceea nu eram deputat), pe 25 octombrie 2011 la acel discurs istoric al regelui mihai în plenul reunit al Camerelor Parlamentului României – discurs unic de la abdicarea de la 30 decembrie 1947, discurs care m-a emoționat profund și m-a mișcat, în primul rând ca român, și ca un om care fost dintotdeauna (încă de foarte mic) loial Monarhiei române și majestatii sale, Regele Mihai. Am fost de mic monarhist, nici nu știam să scriu și să citesc și eram monarhist. Ai mei, tata, mamai-mea, străbunica-miu, unchi, mătuși, sunt oameni care nu prea au fost ei prieteni cu regimul comunist și care, făcând politică o parte din ei chiar înainte de instaurarea comunismului, au avut sentimente monarhiste puternice.”
Mai mult decât atât, istoricul Gheorghe consideră că este o reală pierdere pentru România faptul că, după căderea regimului comunist, nu s-a reinstaurat monarhia. Acesta vorbește despre poziția țării dacă s-ar fi aflat în fruntea sa un reprezentant al Casei Regale, aducând aminte de importanța unui descendent monarh pe scena politicii internaționale.
”Acum, dincolo de rege trebuie sa ne gândim la faptul că avem, practic, un sfârșit de viață la o vârstă înaintată bineînțeles, eu îmi doream sincer ca acest sfârșit, care, indiferent când ar fi avut el loc, să aibă loc pe tronul României, în calitate de rege constituțional al României. Din nefericire, și revin și insist pe acest aspect, nu am reușit timp de 28 de ani să ducem România la forma sa naturală și organică de guvernământ, monarhia parlamentară. Aici suntem toți responsabili și cu toții purtăm o vină asupra faptului că România de astăzi nu a reușit să redevină monarhie. Nu mai spun avantajele pe care le-am fi avut ca monarhie: am fi fost mult mai uniți, o națiune mult mai demnă, iar România ar fi avut un alt prestigiu internațional și am fi putut să punem în aplicare și alte proiecte de țară, nu doar această permanentă slugărnicie față de ordinele care vin și din altă parte, așa cum se întâmplă astăzi. România, cu Regele Mihai, sunt convins că ar fi fost o țară mult mai puternică decât România de astăzi, o țară în care să existe un respect real, atât între cetățeni, cât și între cetățeni și autoritate, și o țară în care să existe un adevărat grad de conștientizare a ceea ce înseamnă misiunea noastră ca neam și ca români aici, pe lume. Din păcate, lucrul ăsta nu s-a întâmplat și trăim într-o societate deghizată, într-o societate dezbinată, într-o societate în care predomină ura. Regalitatea este un simbol al statorniciei, al demnității și al unității naționale. Sunt convins, spre exemplu, că dacă Regele Mihai ar fi revenit pe tronul României, oricând, în 1990, 1991, 1992, sau chiar mai târziu, dacă Emil Constantinescu ar fi făcut demersurile care erau necesare spre restaurarea monarhiei, poate că Republica Moldova ar fi fost deja parte din România astăzi.”
Deputatul Daniel Gheorghe argumentează că deși Regele Mihai I a avut nenorocul de a trăi într-o perioadă tulbure și nu a avut ocazia de a înfăptui un episod glorios ca predecesorii săi, acesta a inspirat o serie de valori vitale unui popor, cum ar fi smerenia și decența.
”Nu putem face istorie contra-factuală, trebuie decât să omagiem marea personalitate a Regelui Mihai, un om care nu a avut șansa istorică de a trăi un episod glorios în timpul domniei sale, cum s-a întâmplat cu marele rege Carol I, care leagă Independența de la 1877 și probabil a României moderne, cum a fost regele Ferdinand I Înfăptuitorul, de care se leagă Marea Unire de la 1918 și acest apogeul al anilor ’20. A fost un rege care a inspirat o serie de calități pe care toți ar trebui să le luăm ca model și mă refer aici la bun-simț, cumpătare, decență și smerenie. Eu cred că Regele Mihai, un om care a avut credință profundă în Dumnezeu (de care o să vorbesc la trecut și, dat fiind faptul că sunt creștin nu prea cred în trecerea în neființă așa cum văd că unii o interpretează greșit privind moartea regelui), a fost un om smerit, cunoscând condiția sa de monarh din naștere și cunoscând condiția sa de om. Acest model al smereniei, al decenței, al spiritului de datorie față de România ar trebui sa ne rămână permnanent în conștiința noastră, la fel cum trebuie sa înțelegem astăzi ca România ca națiune practic și-a pierdut părintele: un rege este, cumva, și-un părinte al unei națiuni și acel înalt reper moral și înalt reper în jurul căruia se formează toate valorile naționale.”
În încheiere, istoricul speră ca istoria să nu îl uite pe ultimul monarh al României. De asemenea, are speranțe și pentru viitorul țării: ”Nu pot să mai spun decât să-l odihnească Dumnezeu, să-i ierte păcatele, pe care le are fiecare dintre noi în această viață și să se așeze în rândurile drepților, iar noi, românii, istoria, să-l știm ca și a-l pomeni ca pe drept moștenitor al lui Carol I, a reginei Elisabeta, a lui Ferdinand I Înfăptuitorul, al reginei Maria și a tuturor celorlalți reprezentanți ai Casei de România. Dumnezeu să îl ierte și sper că vom reuși să trăim, cât mai curând, reinstaurația la care am sperat și în care am crezut la 1991 și care, din păcate, nu a sosit nici azi.”
