EXCLUSIV Ce se poate ascunde în spatele acțiunii de demonizare a lui Gelu Diaconu. De ce devine șeful ANAF o țintă?

După ce lupta anticorupție a atins cote maxime în ultimele luni, în urma căreia o serie de personaje catalogate drept intangibile la un moment dat au ajuns să înfunde ”beciul domnesc”, era foarte ușor să ne dăm seama că va urma o amplă operațiune anti- evaziune.

Doar naivii politici nu puteau să se gândească că războiul declanșat de DNA împotriva corupților nu va fi succedată de o acțiune a ANAF-ului împotriva celor care și-au asumat să facă evaziune fiscală și care mergeau după premisa ”lasă că merge și așa”.

Imediat după ce inspectorii fiscali au închis o serie importantă de restaurante sau baruri, un adevărat jihad mediatic, purtat de anumiți politicieni și anumite instituții de presă,  s-a declanșat împotriva șefului ANAF, Gelu Diaconu.

O întrebare firească este de ce șeful ANAF a devenit, peste noapte, inamicul nr. 1 al anumitor jurnaliști și politicieni?

Ne-am putea gândi că o parte dintre cei care i-au declarat război șefului ANAF vor să distragă atenția de la alte subiecte mai sensibile sau nu au curajul să vorbească despre Laura Codruța Koveși și marile dosarele pe care DNA le instrumentează în acest moment.

Dacă există o ezitare în abordarea unor subiecte legate de Laura Codruța Koveși și activitatea DNA, întrebarea care se impune este dacă cei care își canalizează acum forțele împotriva lui Gelu Diaconu au o temere personală și evită să discute despre procurori și dosare ale DNA, dar sunt extrem de ageri când e vorba de ANAF.

O ipoteză a discursului cu dublă măsură avut de criticii ANAF, dar care laudă DNA sau evită să vorbească de activitatea procurorilor, ar putea fi următoarea: nefiind oameni de afaceri, politicienii care i-au declarat război șefului ANAF au toată libertatea de exprimare pentru că știu că nu pot fi prinși făcând evaziunea. Altfel spus, nu ai afaceri, nu ai ce evaziune să faci. În schimb, când faci politică nu știi niciodată când, într-o dimineață, te trezești cu ”o vizită” a celor de la DNA, ca urmare a faptului că un prieten/ colaborator/ consilier/ coleg de partid a decis să ”colaboreze” îndeaproape cu procurorii.

Deci, mare parte din cei care se dovedesc extrem de curajoși împotriva lui Gelu Diaconu și ANAF, își pierd parcă curajul de a vorbi când sunt întrebați de activitatea DNA, căci, s-ar putea, la un moment dat, să intre în malaxorul DNA. Mai bine să previi, nu? Din cauza unei temeri legate de procurorii DNA, care ce-I drept a pus stăpânire pe întreaga clasa politică, eviți să vorbești de activitatea subordonaților lui Koveși, dar ești ca peștele în apă când e vorba de ANAF pentru că știi că nu poți fi prins de inspectorii fiscali.

Să luăm un exemplu concret: senatorul liberal, Cristian Bodea, aseamănă acțiunea anti-evaziune a ANAF-ului cu operațiunile Gestapo și că ”Stalin ar fi fost mandru de un asemenea asasin de chiaburi”, încercând astfel să îl asemene pe Gelu Diaconu cu dictatorul URSS-ului. Vedem că senatorul PNL are capacitatea de a face declarații extrem de contondente la adresa șefului ANAF, dar parcă altfel stă situația când e vorba de Laura Codruța Koveși, dosarele și activitatea DNA. O explicație în ceea ce privește diferența de atitudine între cele două instituții de forță s-ar putea explica prin prisma faptului că liberalul nu are afaceri și știe că nu poate să cadă în plasa ANAF-ului.

În momentul de față, imaginea publică a DNA este una înspăimântoare pentru toți politicienii. Imaginea ANAF este încă una care nu sperie pe atât de mult pe cât o face DNA. Gelu Diaconu nu-i Laura Codruța Koveși, iar ANAF nu este DNA, este poate premisa care îi ghidează pe mulți dintre contestarii activității de combatere a evaziunii fiscale. Poate asta este explicația pentru pozițiile contondente ale unor politicieni și jurnaliști care consideră demersul ANAF drept unul abuziv și excesiv.

Mai trebuie spus că operațiunea de demonizare a ANAF pare să nu fie bazată pe nimic, având în vedere că, în definitiv, inspectorii fiscali doar aplică legea. Poate acestora din urmă li se poate reproșa că au fost poate prea aspri în raport cu nivelul evaziunii, dar legea a fost respectată întru- totul.

Până la urmă, cum e mai bine? Când ne plângeam că nu primim bon fiscal și vedeam statistici potrivit cărora evaziune fiscală este evaluată la peste 20 de miliarde de euro (aproximativ 16% din PIB) și devenise o problemă de siguranță națională? Sau ne plângem când, încet, dar sigur, vom ajunge să reducem evaziunea fiscală?

„Spargerea evaziunii fiscale presupune toleranţă zero la acest flagel. Un nivel de 16% din PIB atinge siguranţa naţională, viitorul acestei ţări. Aşa cum avem pact politic pe adoptarea euro, ar trebui un pact politic pe combaterea evaziunii”, explica Ionuț Dumitru, șeful Consiliului Fiscal în iunie 2014.