Niciun om care încă mai păstrează o fărâmă de umanitate nu ignoră azi imaginea atât de semnificativă a femeilor din Ucraina care îşi părăsesc ţara, ţinându-şi de mână copiii, în încercarea de a se salva. Chipurile şi vocile acestor femei fac înconjurul lumii, sunt privite şi ascultate pe milioane de ecrane – numai agresorul rămâne imun şi îşi duce mai departe războiul nedrept de ocupaţie.
Prea mult timp istoria ne-a învăţat că războaiele sunt mai ales despre eroi şi victorii, despre conducători neînfricaţi şi actele lor de vitejie. Arareori istoria mare a făcut loc istoriilor personale. Între felul în care am aflat din cărţi, elevă fiind, ce a însemnat Al Doilea Război Mondial şi acela în care l-am descoperit în familie, prin ochii bunicii, era o diferenţă. Nu ştiu dacă ei, o femeie cu patru clase primare, îi era destul de clar nici măcar care au fost părţile combatante în acel ultim mare război mondial, însă ea ştia altceva: că pe vremea când avea trei ani, războiul îi ucisese tatăl, un tânăr militar care pentru prima dată îşi părăsise satul din sudul ţării ca să plece pe front. Probabil că nici el nu ştiuse mai multe despre război decât bunica. În ’42, când îşi dăduse ultima suflare pe când trăgea după el un camarad rănit şi păşiseră pe teren minat, România nici nu întorsese armele împotriva Germaniei. Tatăl bunicii luptase de partea răului – însă ştiuse oare? Din cele câteva scrisori trimise acasă reieşea doar că nu-şi mai dorea să trăiască, idee care fiicei sale i s-a întipărit atât de bine în minte încât nu avea să o mai uite niciodată, până la 80 de ani când a închis şi ea ochii, cu o teamă teribilă de moarte în faţa căreia păstra doar speranţa că poate totuşi în lumea de dincolo îşi va cunoaşte tatăl.
Ultimul lucru pe care bunica l-a văzut înainte să moară a fost fotografia tatălui, un portret în uniformă militară, pe care toată viaţa îl ţinuse înrămat pe peretele de la răsărit, lângă icoană. În clipele cele mai grele ale existenţei sale, când rămăsese văduvă încă de tânără sau când paralizase la bătrâneţe, dar şi în altele, mai puţin dramatice, o văzusem rugându-se în faţa acelui perete – nu icoanei, ci portretului. La 80 de ani, încă nu trecuse peste faptul că războiul o lăsase o viaţă întreagă orfană şi mândria de a fi fiica unui erou căzut în luptă nu a atins-o nicio clipă, notează adevarul.ro.
“Această faţă a războiului m-a urmărit mereu şi am păstrat o atitudine duală faţă de istorie, căutând de fiecare dată să aflu felul în care evenimentele mari şi-au lăsat amprenta asupra oamenilor. Nu aş fi crezut însă că, în mileniul al III-lea, pe bătrânul nostru continent, un război va mai întinde o mantie a groazei, zdruncinând existenţele a milioane de oameni. Vedem azi că niciodată pentru rău nu e prea târziu şi niciun colţ de lume nu a atins încă un nivel atât de înalt de civilizaţie cât să fie ferit de un dezastru provocat de om, că niciunde nu e exclus să se ridice un lider cu pretenţii ocupaţioniste în numele unor cauze cu totul absurde, lipsite de orice morală. Şapte zile am urmărit neîncetat imaginile şi ştirile transmise din oraşele ucrainene, cu clădiri bombardate, atacuri asupra civililor, incredibila rezistenţă ucraineană, cât şi pe acelea de la graniţele ţării trecute cu numai o valiză în mână de femei, copii şi bătrâni, care nu lăsau în urmă numai războiul, ci toată viaţa lor şi, mai ales, membri ai familiei, bărbaţi şi femei rămaşi să lupte pentru apărare. În a opta zi, am întâlnit-o pe artista Katerina Rudakova, care părăsise Kievul în noaptea de 23 spre 24 februarie, aceeaşi în care Ucraina era atacată de Rusia, spre stupefacţia întregii planete”, menţionează jurnalul.
Pe pictoriţa Katerina Rudakova am găsit-o la Palatul Brâncovenesc de la Mogoşoaia, devenit spaţiu-gazdă pentru artiştii refugiaţi din Ucraina, scrie Alina Vîlcan. Cu rădăcini belaruso-ucrainene, Kata, cum îi spun apropiaţii, s-a născut în Belarus, în timpul Uniunii Sovietice, iar primii ani şi i-a petrecut în Letonia, unde familia sa a fost purtată de profesia tatălui, cadru militar. Abia pe când ea avea cinci ani, s-au stabilit în Ucraina, în oraşul natal al tatălui ei, Dnipropetrovsk (numit Dnipro, din 2016). Pasionată de desen încă din copilărie, aici a urmat un colegiu de arte, apoi a studiat la Academia de Arte din Kiev, la secţia pictură murală, pe care a absolvit-o în 2007. Astăzi, este profesoară universitară la aceeaşi academie, decoratoare a Teatrului Naţional „Ivan Franko“ din Kiev şi director artistic al Teatrului Bravo. De-a lungul anilor, ca artist invitat a lucrat în diverse ţări – din România până în Rusia. Până în ultimul moment, Katerina Rudakova a crezut, la fel ca mulţi dintre colegii şi studenţii ei, că acest conflict va putea fi mediat pe cale diplomatică. Nu-şi puteau închipui că va fi război. În ultima zi în care s-au văzut, ziua de 23 februarie, şi-au spus la despărţire: „O să fie bine, ne vedem mâine!“. Încă nu-şi imagina că în aceeaşi noapte, în apartamentul ei închiriat din Kiev, avea să-şi facă bagajul – un rucsac în care a îndesat haine şi câteva obiecte de valoare sau unele, ca laptopul, pe care în mod obişnuit nu le-ar fi luat într-o călătorie.
Înainte de a pleca din Ucraina, pictoriţa a încercat să îi convingă şi pe alţi apropiaţi să o însoţească. Din România, primea asigurări că e loc pentru toată lumea, în siguranţă. Toţi au refuzat, principalul motiv fiind părinţii în vârstă sau bolnavi pe care nu voiau să îi părăsească şi care nici nu acceptau să îşi lase locuinţele. Unele dintre studentele ei iau parte azi la operaţiunile militare, altele fac voluntariat pe lângă armată, conducând până la graniţa cu Polonia de unde cumpără echipamente de protecţie – căşti sau veste militare, care nu se mai găsesc în Ucraina. „Am studente care au mers să facă pregătire militară şi acum sunt în armată. Patriotismul e la un nivel foarte ridicat în Ucraina şi dorinţa, chiar şi a femeilor, de a-şi apăra ţara e mare”, spune. Recunoaşte că o încearcă un sentiment de vinovăţie pentru că a lăsat în urmă Kievul. Continuă să ţină legătura cu prietenii lăsaţi acolo, face parte dintr-un grup care monitorizează şi semnalează online ştirile false lansate de propaganda ruşilor, se gândeşte la o serie de lucrări pentru a atrage atenţia şi prin artă asupra războiului şi o asistă pe prietena ei din România în a oferi sprijin ucrainenilor refugiaţi. Se aşteptau să fie în jur de 18 persoane refugiate găzduite la Palatele Brâncoveneşti, 12 dintre ele urmau să vină cu autocarul, o familie din Odesa – părinţii şi cei trei copii – se afla deja la graniţa cu Republica Moldova, şi altcineva trebuia să vină de la Dnipropetrovsk. „Dacă o să poată veni, acolo au pus deja mine antipersonal. Acum se zice că şi trenurile pentru evacuaţi au devenit ţinte, că se trage şi asupra lor. Trenuri cu civili care se evacuează”, zice Nioleta Zagura, preşedinta Asociaţiei Art & Heritage, nevenindu-i parcă a crede că astfel de întâmplări teribile se petrec cu adevărat în zilele noastre.
Citeste articolul integral pe adevarul.ro.
