Fostul ministru al Transporturilor, Relu Fenechiu, se află în închisoare de aproximativ un an și jumătate.
Prin intermediul unei scrisori transmise jurnaliştilor de la Lumea Justiţiei, Relu Fenechiu a acuzat dur abuzurile care ar fi fost comise de magistrați în cazul său, sperând, totodată, ca un ONG sau o instituție media să declanșeze o anchetă independentă care să scoată la iveală ilegalitățile din cazul său, informează luju.ro.
Astfel, în scrisoarea sa, Fenechiu susține că există magistrați care oferă “trofee” politicienilor ce i-au numit în funcție și pe care astfel îi scapă de adversari. Totodată, acesta a dezvăluit că a fost avertizat că la Palatul Cotroceni i se pregătește “viitorul”, facand trimitere la faptul că dosarul său ar fi fost deschis la comanda lui Traian Băsescu. De asemenea, in aceeasi scrisoare, Relu Fenechiu precizează că i s-a recomandat să demisioneze din Parlament, pentru a nu fi judecat de Înalta Curte de Casație și Justiție.
Nu în ultimul rând, Relu Fenechiu precizează că abuzurile din Justiție ar putea fi stopate de membrii CSM, dar că aceștia nu au curaj să se pronunțe împotriva Liviei Stanciu.
„Vă adresez rugămintea, prin această scrisoare, să aveți bunăvoința de a vă apleca asupra
acestui caz, care, cu siguranță, vă va pune pe gânduri.
Fac apel la instituția pe care o reprezentați, pentru că eu consider că aveţi posibilitatea de a
realiza o investigaţie pe cont propriu și de a trage un semnal de alarmă față de abuzurile și
nedreptățile la care am fost supus.
După cum bine ştiţi, vă scriu în calitatea mea de fost Ministru al Transporturilor în România în
perioada 2012-2013, fost membru al Parlamentului României în perioada 2004-2014, fost
membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (APCE) în perioada 2005-2012 și fost
vicepreședinte al Partidului Național Liberal (PNL) în perioada 2005-2014.
În data de 30 ianuarie 2014, am fost condamnat la cinci ani de închisoare de cea mai înaltă
instanță din România, fiind acuzat de complicitate la abuz în serviciu pentru presupuse
infracțiuni săvârșite în perioada 2002-2004. Precizez că în acea perioadă nu aveam nicio
funcție importantă politică sau administrativă.
Peste tot în lume, în democrațiile consolidate, politicienii răspund în fața justiției, la fel ca
orice alți cetățeni. Este normal şi obligatoriu ca acest lucru să se întâmple, garantându-se astfel
supremația legii şi egalitatea cetățenilor în fața ei. Nicio democrație nu poate exista fără acest
fenomen. Dar, în același timp, în nicio democrație din cadrul Uniunii Europene, oamenii
politici nu sunt anchetaţi pe criterii politice şi nicio instanţă nu condamnă un om ştiind că
este nevinovat.
Din păcate, ţara noastră reprezintă o excepţie de la această regulă firească. În urma unor
rapoarte negative ale Mecanismului de Cooperare şi Verificare, ce au atenţionat ani la rând
asupra pericolului fenomenului de corupţie în România, justiţia a început să se concentreze în
această direcţie, făcând progrese remarcabile. Mediatizarea asiduă a acestor teme a făcut ca
populaţia să devină foarte interesată şi preocupată de eradicarea corupţiei.
În încercarea de a-şi consolida credibilitatea, dar şi de a sprijini anumite forţe politice, unii
magistraţi din sistemul de justiţie au făcut, însă, numeroase abuzuri, oferind populaţiei
„trofee”, iar prietenilor politici care i-au numit în funcţii, eliminarea adversarilor.
Nu vreau să dau exemple, pentru că nu am avut acces la toate datele unor dosare controversate pentru a mă putea pronunţa, dar, în ultimii ani, s-a discutat foarte mult despre oamenii politici,
în special, care au suferit prejudicii profesionale, de statut şi imagine sau materiale, fiind în
realitate nevinovaţi.
Mă voi referi exclusiv la situaţia dosarului meu, pe care, dacă veţi avea bunăvoinţa de a-l
studia (iar eu sunt dispus să vă pun la dispoziţie toate informaţiile de care aveţi nevoie), veţi
constata abuzuri inimaginabile făcute de justiţia din România.
Acest lung şir de abuzuri a început cu o sesizarea făcută de Preşedintele României din acea
perioadă, domnul Traian Băsescu, către Procurorul General al României de a analiza o
reclamaţie făcută de un individ (care ulterior a fost condamnat la patru ani de închisoare
pentru şantaj la adresa mea). Precizez că doamna europarlamentar Renate Weber, pe atunci
consilier al preşedintelui, a declarat că nu a mai existat o astfel de sesizare din partea
Preşedinţiei către Procurorul General.
A continuat cu repartizarea dosarului unui procuror incompatibil, care-şi pierduse postul de şef
al Corpului de Contral al Ministerului Justiţiei în urma preluării acestui portofoliu de către
PNL şi care invocase în presă că eu fusesem în spatele demiterii sale.
După doar câteva zile de la demiterea sa de la minister, acest procuror era angajat la Direcţia
Naţională Anti-Corupţie (DNA) şi i se repartiza dosarul meu. Aceste lucruri se întâmplau în
anul 2007. De atunci, în preajma fiecărei campanii electorale, apăreau informaţii tendenţioase
din dosar, iar preşedintele Băsescu vorbea deja de „puşcăriabilul Fenechiu”.
La mai mult de şase ani după comiterea aşa-ziselor fapte, în 2010, am fost chemat să dau o
primă declaraţie. Am fost foarte liniştit, ştiind că nu am încălcat nicio lege şi că presupusele
acuzaţii nu se bazau pe nicio dovadă.
În vara anului 2012, alianţa politică din care făceam parte a ajuns la guvernare şi a decis
suspendarea preşedintelui, organizându-se un referendum pentru demiterea acestuia. Am fost
numit şeful campaniei electorale pentru acest demers. Nu vreau să mă pronunţ asupra
oportunităţii politice a acţiunilor din vara anului 2012, cu toate că 7,4 milioane de români,
adică peste 90% din cei prezenţi, au votat pentru demiterea preşedintelui.
Am fost avertizat că la Cotroceni mi se „construieşte” viitorul. Nu am crezut, însă, niciodată
aceste lucruri. Cu toate acestea, dosarul meu a fost trimis în mare grabă în instanţă, fiind
acuzat de complicitate la infracţiuni de prejudiciu. Am cerut o expertiză independentă,
conform legii, pentru a dovedi că nu există acel prejudiciu, dar nu mi-a fost aprobată.
Din acel moment, dosarul meu a fost judecat într-o manieră tendenţioasă, instanţa amânând
sistematic acceptarea probelor în apărarea mea, pentru ca, la penultimul termen, fără să se
anunţe în prealabil, să respingă toate cererile noastre, martori sau expertize judiciare şi să ne
pună în vedere că în trei săptămâni va fi ultimul termen. La acel termen, am depus două
expertize extrajudiciare şi sute de înscrisuri care demonstrau fără echivoc netemeinicia
acuzării.
Chiar dacă este aproape incredibil, instanţa a răstălmăcit expertizele, fără să facă însă vreo
trimitere la faptul că acestea demonstrau contrariul faţă de susţinerile procurorilor, iar celelalte
înscrisuri au fost doar enumerate în sentinţă, fără să se facă vreo referire la conţinutul lor.
Eram în acea perioadă Ministrul Transporturilor. Chiar dacă mandatul meu a durat doar şapte
luni, reuşisem ce nu au reuşit alţii în mulţi ani la acest minister.
Cu doar două săptămâni înainte de condamnare reuşisem deblocarea Programului
Operaţional Sectorial de Transport, care era blocat din cauza greşelilor predecesorilor
mei, România riscând să piardă 4,5 miliarde de euro în fonduri europene. Comisarul
European Johannes Hahn a venit în România şi m-a felicitat personal pentru această
realizare.
Am implementat managementul privat în aproximativ 20 de companii din subordinea
Ministerului Transporturilor şi am reuşit să relansez acele companii, diminuând
pierderile şi unele dintre ele intrând pe profit după mai bine de opt ani de pierderi.
Am reuşit să-mi respect angajamentul faţă de Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi,
într-un termen record în România (aproximativ patru luni), am desemnat câştigătorul în
cazul privatizării companiei CFR Marfă. Din păcate, după plecarea mea, acest proces nu
a mai fost finalizat.
Eficienţa activităţii mele în fruntea ministerului poate fi probată prin evaluările
Comisiei
Europene şi ale FMI.
Am fost sfătuit atunci să demisionez din Parlament pentru a nu mai fi judecat de Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ), întrucât judecătorii de acolo mă vor condamna chiar dacă ştiu că
sunt absolut nevinovat. Avocaţii au înţeles acest lucru atunci când au văzut că nu mi s-au
admis probele, ceea ce arăta clar că nu se doreşte aflarea adevărului.
Convins fiind de nevinovăţia mea, nu am demisionat, sperând totuşi într-o sentinţă corectă.
Dar
nu s-a dorit aşa ceva…
Pe 12 iulie, împotriva evidenţei, am fost condamnat la cinci ani închisoare cu executare, o
decizie unică şi surprinzătoare prin raportarea faptelor şi a probelor existente, la sentinţa
pronunţată.
Motivarea sentinţei reprezintă, de asemenea, o mărturie clară a abuzului, neprofesionalismului
şi (dez)interesului unei instanţe. Aprecieri arbitrare, răstălmăcire a realităţii, confuzii
grosolane şi interpretări unice în jurisprudenţa din România compun această motivare. Unicul
interes nu era aflarea adevărului, ci condamnarea mea cu orice preţ.
Am demisionat din funcţia de ministru şi mi-am dedicat tot timpul constituirii de probe pe care
să le prezint în recurs. Am analizat fiecare acuzaţie a instanţei de fond şi am pregătit dovezi
care arătau clar netemeinicia ei. Am căutat martori care ar fi putut lămuri multe din
nelămuririle instanţei.
Spre surprinderea mea, i n stanţa d e ap el n u m i – a ad m is n ici u n m a rtor al
ap ărării , n icio
exp ertiză jud iciară şi n iciu n în scris. Analiza acestor probe ar fi dus indiscutabil la
achitarea mea şi a celorlalţi inculpaţi. Pentru a păstra aparenţa unui proces echitabil, a admis
totuşi trei opinii ştiinţifice care motivau necesitatea administrării unor probe şi a
expertizelor, dar care, bineînţeles, nu au fost luate în seamă.
Ultimul termen s-a judecat pe data de 28 ianuarie 2014. După doar două zile, instanţa s-a
pronunţat, menţinând condamnarea la cinci ani. Această grabă a fost generată de iminenta
intrare în vigoare a Noului Cod Penal la 1 februarie, situaţie care ar fi pus probleme instanţei,
deoarece, în Noul Cod Penal, realizarea expertizelor judiciare era obligatorie şi s-ar fi putut
demonstra faptul că tot acest proces a avut o concluzie prestabilită.
Pentru experţii judiciari pe care i-am avut alături, această experienţă a fost un şoc: niciodată
cea mai înaltă instanţă nu a refuzat atât de evident principiul unei apărări corecte! Niciodată
ÎCCJ nu a judecat atât de ostentativ, abuziv şi discriminatoriu un dosar!
Avocaţii mei, oameni cu o vastă experienţă în domeniu, au afirmat că instanţa este conştientă
de faptul că suntem nevinovaţi şi, dacă ar accepta probele, nu ar mai putea motiva sentinţa
de condamnare.
Ţara noastră a făcut în ultimii 25 de ani progrese importante, devenind membru al NATO şi a
Uniunii Europene. Se vorbeşte foarte mult despre statul de drept şi independenţa justiţiei. Din
nefericire, justiţia îşi doreşte să fie independentă faţă de cei care îi critică greşelile şi
abuzurile.
Se pare, însă, că unii judecători au ales să nu fie independenţi faţă de cei care i-au propulsat în
funcţii sau faţă de cei alături de care au interese.
România se află astăzi între ţările cu cele mai multe condamnări la Curtea Europeană pentru
Drepturile Omului (CEDO). Statul român are de plătit sume uriaşe în urma erorilor judiciare
ale unor judecători, iar până astăzi niciunul nu a fost tras la răspundere.
Mai mult, instanţele ştiu că CEDO judecă doar încălcările Convenţiei şi nu fondul
dosarelor. Astfel, pe parcursul proceselor, aceste instanţe menţin aparenţa unor judecăţi
echitabile, dar sentinţele sunt date fără să se ţină cont de evidenţe, cu atât mai puţin de probe.
Aceste fapte nu pot fi cenzurate de CEDO. Sarcina ar trebui să revină inspecţiei judiciare din
cadrul Consiliului Suprem al Magistraturii (CSM), dar aceştia nu au deocamdată curajul să se
pronunţe împotriva preşedintelui ÎCCJ, care este şi membru în CSM şi care m-a judecat pe
mine.
Cazul meu este unul care denotă faptul că, într-un sistem juridic care nu e atât de independent
pe cât pretinde, nedrept şi neinteresat de aflarea adevărului, probele elocvente în apărarea
cetăţeanului nu reprezintă nimic.
Pe lângă procesul penal în urma căruia am fost obligat să execut cinci ani de închisoare, sunt
nevoit să îndur atât „judecata” opiniei publice, care mă consideră un infractor, cât şi daunele
imense pe care le resimt firmele mele şi cei peste 500 de angajaţi pe care i-am avut.
Mai mult, alături de mine, au fost condamnaţi încă cinci oameni nevinovaţi. Împreună, am
primit un total de 34 de ani de condamnare.
Trebuie, de asemenea, să menţionez că, după momentul încarcerării mele, avocaţii au
întreprins o serie de acţiuni în justiţie pentru a demonstra nelegalitatea actelor în baza cărora
am fost condamnat.
Am făcut plângere penală împotriva comisarilor Gărzii Financiare Cluj, care au întocmit un
raport care nu are nicio legătură cu realitatea. De un an şi jumătate, nu s-a luat nicio
măsură.
Au fost formulate plângeri penale împotriva reprezentanţilor Consiliului de Administraţie a
părţii civile, care a invocat un prejudiciu care nu există. Nu s-a întâmplat nimic.
Au fost formulate, de asemenea, plângeri penale împotriva procurorilor DNA pentru abuz în
serviciu şi ticluirea de probe mincinoase. Nici aici nu s-a întreprins încă nimic.
Am contestat raportul Gărzii Financiare în contencios administrativ. De mai bine de un an de
zile, instanţele îşi declină competenţele şi refuză să judece acest proces. De curând, o instanţă
a hotărât că nu este act administrativ, deci nu poate fi atacat în contencios.
Am solicitat ÎCCJ revizuirea laturii civile, pe motiv că produsele reţinute de instanţă ca fiind
neutilizabile au fost utilizate, fapt recunoscut de partea civilă, dar şi această cerere a fost
respinsă cu motivarea că „afectează latura penală”.
În concluzie, toate acţiunile mele sunt lăsate nelucrate, iar unde acest lucru nu este posibil,
sunt respinse pe motive puerile, ce ţin de procedură. Se evită cu orice preţ o judecare pe
fond, deoarece instanţele ar fi nevoite să-mi dea dreptate.
Mai nou, o instanţă civilă a dispus printr-o hotărâre judecătorească realizarea unei
expertize contabile şi a unei expertize tehnice. Acestea au fost finalizate şi arată fără
echivoc că toate acuzaţiile ce ne-au fost aduse sunt false şi că am fost condamnaţi pe
nedrept.
Am mari reţineri că justiţia română îmi va permite însă să îmi dovedesc nevinovăţia!
Există o teamă în rândul instanţelor de a judeca procesele mele, deoarece, dacă ar judeca
corect şi mi-ar da dreptate, ar însemna recunoaşterea faptului că am fost condamnat pe
nedrept de cea mai înaltă instanţă din România.
Acestea sunt problemele asupra cărora doresc să atrag atenţia opiniei publice din spaţiul
european. O anchetă independentă, realizată de o organizaţie non-guvernamentală sau de o
instituţie media, ar putea demonstra adevărul şi faptul că sunt victima unor abuzuri
inimaginabile într-o ţară europeană. Din această cauză, soţia, copiii şi părinţii mei trec printr-o
situaţie pe care nu aş dori-o nimănui.
Sunt dispus să răspund oricui şi la orice întrebare cu privire la aspecte din acest dosar. Pot să
prezint documente care arată clar că toate acuzaţiile din sentinţa penală sunt miniciuni.
În acest sens, vă pun la dispoziţie o sinteză a acuzaţiilor pe care se întemeiază acest dosar,
precum şi a probelor ce nu au fost luate în considerare. V-aş fi recunoscător dacă aţi
accepta să mediatizaţi acest caz şi aş fi extrem de deschis în a vă pune la dispoziţie restul
informaţiilor de care aveţi nevoie. Trăiesc cu speranţa că unele instituţii s-ar putea sesiza şi adevărul ar fi scos la suprafaţă.
Vă mulţumesc pentru atenţia pe care aţi acordat-o acestei scrisori şi vă asigur, indiferent de
decizia dumneavoastră, de aprecierea mea pentru dumneavoastră şi pentru instituţia pe care o
reprezentaţi!
Cu speranţă şi încredere,
Relu FENECHIU”, se arată în scrisoarea transmisă de Relu Fenechiu.
