Iniţial maşina cu care Ferrari avea să intre în sezonul 2011 de Formula 1 se numea Ferrari F150, dar, ulterior, a primit numele de Ferrari 150˚ Italia, nume ales pentru a aminti de a 150-a aniversare a unificării Italiei. Piloţii aleşi pentu a o pilota în campionat erau fostul campion mondial Fernando Alonso şi Felipe Massa.
Ferrari 150˚ Italia
De ce s-a schimbat numele? Pentru că există în gama Ford un… vehicul… o maşină (ei zic că e un truck, ba chiar un autoturism, o maşină de familie, eu zic că e o căruţă, mai ales modelele anilor ’80-’90) care se numeşte F150, iar americanii au ameninţat cu judecata.
Încă de la începutul sezonului a fost evidentă lipsa de performanţă a modelului 150˚, acesta fiind chiar şi cu 2 secunde mai lent pe turul de circuit decât modelul Red Bull RB7. Cu toate acestea piloţii Scuderiei, Fernando Alonso şi Felipe Massa, au reuşit să ducă echipa pe locul 3 la finalul lui 2011, obţinând un loc 1 (Alonso în GP-ul Marii Britanii) şi încă 9 clasări pe podium.
Fernando Alonso câştigă GP-ul Marii Britanii în 2011
Pentru următorul sezon cuplul Alonso-Massa primeşte un nou model cu care să încerce câştigarea titlului mondial, modelul F2012.
Ferrari F2012
Felipe Massa în timpul GP-ului Canadei (2012)
Pentru a se conforma noului regulament tehnic al FIA Ferrari a venit cu un nou „nas” în trepte, iar dacă până acum folosea suspensii push rod, de data asta Ferrari a preluat suspensia pull rod folosită cu 11 ani în urmă de Arrows A22 şi Minardi PS01.
Arrows A22 (2001). La volan Jos Verstappen.
Minardi PS01 pilotat de debutantul Fernando Alonso
Iniţial modelul F2012 era dotat cu un sistem mecanic de menţinere constantă a gărzii la sol pe perioada de frânare, dispozitiv verificat de FIA şi, ulterior, interzis.
Acest model a avut ceva mai mult succes, cele 3 victorii şi încă 12 clasări pe podium asigurând echipei locul 2.
Nici în anul 2013, ultimul an pentru motoarele V8, Scuderia Ferrari nu a reuşit să obţină vreun titlu cu noua maşină numită F138.
Ferrari F138 (2013)
Poate singura mulţumire pe care a avut-o Alonso a fost faptul că a reuşit să câştige acasă, în GP-ul Spaniei.
Fernando Alonso câştigă pe Circuit de Catalunya 2013)
Împreună cu victoria pe care o obţine pilotul spaniol în marele Premiu al Chinei şi cu celelalte puncte obţinute alături de Massa, această victorie din Catalunya pune echipa la finalul anului pe locul 3. Ceea ce nu era chiar rău având în vedere dezastrul din 2014, an în care e utlizat modelul Ferrari F14 T.
Kimi Räikkönen se îndreaptă spre un
ruşinos la loc 7 în Australia în 2014
F14 T este primul model din noua eră a motoarelor mici supraalimentate, având un V6 turbo de 1,6 l cuplat la o nouă generaţie a sistemelor KERS numite… ERS.
Dar noul model este, totodată, şi primul Ferrari din 1993 încoace care nu reuşeşte să câştige nici măcar o singură cursă. Mai mult, echipa reuşeşte doar 2 podiumuri şi apar 3 abandonuri, sezonul terminându-se cu un dezastruos loc 4.
Însă F14 T a fost cea mai frumoasă maşină Ferrari de Formula 1 a ultimilor ani!
© FOTO STUDIO COLOMBO X FERRARI
Ferrari F14 T în timpul testelor private din Bahrein
© FOTO STUDIO COLOMBO X FERRARI
2014 Bahrein Grand Prix
În 2015 Kimi „Iceman” Räikkönen trece pe poziţia de pilot secund, loc ocupat în 2014 de Alonso, iar pe postul de pilot principal vine germanul Sebastian Vettel campion mondial de 4 ori la rând între 2010 şi 2013 cu echipa Red Bull. Cei doi primesc o nouă maşină, modelul SF15-T, maşină care confirmă faptul că Ferrari a intrat într-o nouă eră în care contează şi esteticul, nu doar principiul „forma urmează funcţia”.
Ferrari SF15-T (2015)
Sebastian Vettel la volanul lui Ferrari SF15-T
Vettel obţine 3 victorii de etapă şi împreună cu „Iceman” încă 13 podiumuri, ceea ce aduce echipei locul 2 la finalul sezonului. Ca o curiozitate, sau ca o consolare, Scuderia Ferrari câştigă competiţia DHL Fastest Pit Stop Award cu un pit-stop de doar 2,2 secunde în GP-ul Spaniei.
2016 este al treilea an de dominaţie totală a echipei germane Mercedes AMG Petronas şi al 9-lea an în care Ferrari ratează titlul mondial., de data asta cu modelul SF16-H (H de la hibrid).
Ferrari SF16-H (2016)
În lipsa performanţelor superbul SF16-H (Oare îi zice SF pentru că titlul mondial a devenit ceva SF pentru italieni? Hmmmmm!) vine cu o evocare a trecutului, trece pe istorie, combinaţia roş-albă amintind de două modele din trecutul firmei, 312T2 (vezi episodul 3) şi F93A (vezi episodul 6).
Vettel în timpul testelor din Spania
cu Ferrari SF16-H
Pentru a doua oară în 3 ani Ferrari nu reuşeşte să câştige nici măcar o cursă şi termină sezonul pe locul 3 în urma lui Mercedes şi a lui Red Bull Racing.
70 de ani de Grand Prix
În sezonul actual, când compania Ferrari sărbătoreşte 70 de ani de la înfiinţare, Scuderia încearcă să recâştige titlul mondial la Formula 1 cu acelaşi cuplu de piloţi ca în ultimii doi ani, dar cu o maşină nouă, SF70H.
Ferrari SF70H (2017)
Până la ora redactării acestui material se derulaseră primele 14 etape din sezonul 2017, Vettel şi Iceman obţinând 14 podiumuri din care 4 victorii (Australia, Bahrein, Monaco şi Ungaria).
Vettel testează modelul SF70H la Barcelona
Toate aceste rezultate poziţionează echipa italiană pe locul 2 la echipe la 102 puncte în urma celor de la Mercedes AMG, iar pe Vettel la 28 de puncte în urma britanicului Lewis Hamilton, vicecampion mondial în 2016 şi campion mondial în 2008, 2014 şi 2015.
Au mai rămas 6 etape şi, deşi este greu, Ferrari încă păstrează şanse reale de a câştiga titlurile mondiale care ar însemna cel mai frumos cadou la această aniversare.
70 de ani?! Uau! O viaţă de om!
Prezentul
În 2012 Ferrari lansează înlocuitorul lui 599, modelul F12 Berlinetta, un nou model tipic filozofiei lui Enzo, V12 frontal-central cu tracţiune spate, un super GT.
Ferrari F12 Berlinetta (2012)
F12 Berlinetta e unul din cele mai premiate maşini Ferrari din istorie:
-2013 Engine of the Year Awards la categoriile Best Performance şi Best Engine la clasa peste 4000 cm³,
-Top Gear 2012 Supercar of the Year şi
-XXIII Compasso d’Oro ADI (2014) pentru design.
Şi într-adevăr, este o maşină superbă, chiar dacă designul este unul foarte… industrial, pe principiul „funcţia dictează forma”, însă Flavio Manzoni a reuşit să dea caracter şi suflet maşinii. Nu este ea sexy ca un Alfa Romeo 8C sau Disco Volante, însă nu se poate spune că nu are o prezenţă dramatică! Dacă vreţi e ca un fel de Il Commendatore din opera „Don Giovanni” a lui Mozart. Tot i se spunea Il Commendatore lui Enzo Ferrari, aşa că acest super GT poate fi numit la fel!
Ferrari F12 Berlinetta
Sub capotă se afla un V12 de 6,3 l, Ferrari F140, acelaşi ca pe modelul FF, dar cu 740 CP, ceea ce îl face al patrulea model ca putere din istoria de 70 de ani a companiei, fiind depăşit doar de LaFerrari, F12tdf şi 812 Superfast. Acest motor aparţine familiei F140 care a debutat pe modelul Ferrari Enzo şi e cuplat la o cutie de viteze cu 7 trepte şi dublu-ambreiaj.
Motorul Ferrari F140 sub capota lui F12 Berlinetta
Pentru că „verzii” fac scandal că motoarele astea omoară veveriţa de câmpie cu cocoaşă şi ursul de scorbură argentinian cei de la Ferrari l-au dotat pe al lor cu un sistem start-stop care să reducă mult consumul şi noxele în cazul utilizării urbane a maşinii (de ce ai vrea să plimbi o bombă de 740 CP prin centrul Bucureştiului sau al Londrei la oră de vârf… numa’ bunul Dumnezeu ştie!).
Funcţia dictează forma!
Aproape oriunde te uiţi pe suprafaţa maşinii ăsteia citeşti această regulă!
Bara faţă include, pe lângă grila radiatorului, şi două prize de aer pentru răcirea frânelor dar care în mod normal stau închise pentru obţinerea unui Cx cât mai redus. Ele se deschid doar atunci când e nevoie de aer proaspăt suplimentar la frâne sau în compartimentul motor.
Caroseria lui F12 Berlinetta
– o lecţie de aerodinamică aplicată
Aerul care intră prin grila radiatorului răceşte respectivul schimbător de căldură, apoi iese din compartimentul motorului printr-o gură de evacuare din capotă, ceea ce măreşte forţa de apăsare aerodinamică. Apoi este dirijat peste parbriz şi canalizat de profilarea plafonului peste lunetă (o ajută să rămână curată când se rulează pe ploaie) şi apoi peste eleronul profilat din haion.
Alte două fileuri de aer sunt ghidate de muchiile de pe capotă spre două pasaje descendente în spatele pasajelor roţilor faţă, după care profilul lateral de pe aripile faţă şi uşi le ridică pentru a trece peste aripile spate şi peste eleron, generând forţă de apăsare aerodinamică.
În plus fundul maşinii este plat, unul din cele mai netede din industrie, şi se termină cu un mare tunel Venturi care apasă spatele maşinii pe asfalt.
Ce iese la toată afacerea asta?
Un Cx de 0,299 şi o apăsare de 123 kg la 200 km/h.
Ah, şi o acceleraţie de la 0 la 100 km/h în 3,1 secunde şi o viteză maximă de 340 km/h! Suficient de rapid! Se putea mai bine, dar… hai, treacă de la mine! Oricum, suficient ca Jezza să sară cu ea peste un dâmb în Ţara Galilor!
Interiorul?
Locurile din faţă ale lui F12
Hmmmm… nu e perfect! Iar apar butoanele alea pentru semnalizare, lumini şi ştergătoare pe volan. Adică o să poţi da semnal, aprinde farurile sau să dai din ştergătoare doar când mergi pe linie dreaptă! Dar e mişto rău de tot!
Aşa cum a făcut şi în cazul altor modele anterioare Ferrari a produs şi câteva serii speciale şi one-off-uri pe baza lui F12.
Ferrari F12 TRS din 2014 este un model realizat în două exemplare, o reinterpretare a modelului 250 Testa Rossa din 1957.
Ferrari F12 TRS no. 2
Ferrari F12 TRS no. 1
Ferrari F12 TRS no. 1
O altă raritate realizată prin programul Special Projects este F12 SP America realizată pentru un client american în 2014.
Ferrari F12 SP America
Ferrari F12 SP America
Tot în 2014 apare o serie de 10 exemplare numită F60 America, un roadster care aminteşte de seriile roadster speciale pentru SUA din trecutul de 60 de ani al lui Ferrari în America de Nord.
Ferrari F60 America
Ferrari F60 America
Ferrari F60 America
În 2015 firma Carrozzeria Touring a realizat împreună cu Ferrari modelul Ferrari Touring Superleggera Berlinetta Lusso, un coupé în 3 volume care evocă modelul 250 GT Lusso din 1962 (vezi episodul 2).
Ferrari Touring Superleggera Berlinetta Lusso
Mai frumoasă de atât nu se putea!
A mai fost odată, în 1964, un Ferrari foarte frumos, 275 GTB (vezi episodul 3). În amintirea lui Ferrari a făcut modelul SP275 RW Competizione, iar pentru celebrarea a 50 de ani de independenţă a statului Singapore a făcut modelul F12 Berlinetta SG50 Edition.
Ferrari SP275 RW Competizione
Ferrari SP275 RW Competizione
Ferrari F12 SG50 Edition
În 2016 Ferrari lansează o nouă variantă a lui F12 numită F12tdf, Tour de France, o maşină genul track day car care evocă semicursiera 250 GT Berlinetta Tour de France din 1956 (vezi episodul 2).
Noua variantă este mai uşoară, mai puternică şi mai rapidă decât F12 Berlinetta. Cu cât e mai puternică? Cu 40 CP. Şi are 140 kg mai puţin. Asta înseamnă 2,9 secunde de la 0 la 100 km/h şi peste 340 km/h!
Ferrari F12tdf
Ferrari F12tdf
Ferrari F12tdf
În 2011 Ferrari lansează poate cel mai surprinzător model din istoria sa, Ferrari FF. Surpriza venea de la faptul că a fost primul Ferrari de serie cu tracţiune integrală. Şi ce sistem de tracţiune integrală!
Ferrari FF (2011)
Deşi maşina asta venea ca un înlocuitor pentru splendidul 612 Scaglietti, Ferrari a renunţat la caroseria clasică de coupé cu hayon sau la cea în 3 volume şi a venit cu un shooting-brake, un fel de hatchback sau de break cu 2 uşi desenat de acelaşi Flavio Manzoni. Multora nu le-a plăcut această caroserie, mie da. Foarte mult! Adevărul e că este genul acela de maşină, love it or hate it, nu există cale de mijloc.
Şi aici avem „funcţia dictează forma” într-o interpretare frumoasă!
Pe lângă stilul neobişnuit FF mai venea şi cu o practicalitate nemaiîntâlnită la un Ferrari.
Dar, repet, şocul cel mare e reprezentat de transmisie!
Maşinile 4WD cu motorul în faţă au următoarea schemă constructivă: motorul e cuplat direct prin ambreiaj la cutia de viteze de unde pleacă puterea separat către cele două punţi. Bine, asta e o schemă a schemei, o prezentare simplistă a unui sistem care cuprinde diferenţiale şi arbori cardanici, dar nu are rost să încercăm să detaliem vrăjile ce se petrec acolo ca să se învârtă toate roţile! Sau are?
Buuun! De obicei (cum ar fi în cazul maşinilor gen Lancer Evo sau Impreza WRX) în cutia de viteze se află diferenţialul central care împarte puterea între punţi şi diferenţialul faţă care împarte puterea între roţile din faţă. Din cutie ies cele două planetare care antrenează roţile din faţă, dar şi arborele cardanic care antrenează diferenţialul spate care se află între roţile din spate şi care împarte puterea între cele două roţi posterioare.
Ferrari FF e… altfel!
Sistemul 4WD al lui Ferrari FF, numit 4RM
Există două cutii de viteze, una pentru roţile spate, o unitate dublu-ambreiaj cu 7 trepte, şi una simplificată cu doar 2 trepte pentru roţile din faţă. Cutia de viteze frontală e cuplată la motor prin partea frontală a acestuia şi e foarte simplă: nu există diferenţial, ci fiecare planetară e cuplată la sursa de putere prin câte un ambreiaj tip haldex. Tipul acesta de construcţie reduce masa sistemului cu nişte multe kilograme! E cam cu 50% mai uşor decât unul clasic!
FF nu e un full-time 4WD, deoarece transmisia faţă funcţionează doar în programele Snow şi Comfort şi doar până la treapta a 4-a a cutiei principale şi preia maximum 20% din forţa motorului. În rest… FF e un RWD! Dar e unul cu care te poţi da pe zăpadă, lucru demonstrat de Jezza şi de Stig.
OK, am văzut că poate merge cam pe orice suprafaţă, dar o poate face ca un Ferrari?
Da!
Motorul este o unitate a familiei F140, doar că nu are 740 CP ca F12-le, ci doar 660! Suficient pentru 3,7 secunde pentru sprintul 0-100 km/h şi aproape 340 km/h! Şi e o maşină de familie! În accepţiunea celor de la Ferrari, dar e o maşină de familie!
Că tot vorbim de familie, aceasta are la dispoziţie 4 locuri confortabile. Încap acolo tata, mama şi doi copii. Sau doi tipi şi două tipe. Sau un tip cu trei tipe! Mrrrrrrrrr!
Apropo, are portbagajul cât ăla de Logan!
Ca tată de familie… ce poţi să vrei mai mult?
Locurile pentru copii. Bune şi pentru doi adulţi.
Mai anorexici. Sau două fotomodele!
John, the 3 wood, please!
