Apropierea alegerilor parlamentare, pe fondul pandemiei de coronavirus, încordează la maximum nervii liderilor partidelor. Tensiunea plutește în aer, este aproape palpabilă. Tragedia de la Neamț a făcut ca alegerile să nu mai reprezinte o simplă plimbare în parc pentru liberali.
În conferinţă de presă de ieri, preşedintele Iohannis şi-a reiterat sprijinul pentru PNL, abandonând pentru un moment calitatea de arbitru pe care i-o conferă Constituția. „Atunci când vom avea o nouă majoritate care se va forma după alegeri în jurul PNL, voi avea un guvern cu care voi putea lucra foarte bine şi mă voi putea implica personal în modernizarea sistemului de sănătate. Acest lucru pot să îl promit”, a spus președintele. Aparenta siguranță președintelui trădează însă o nesiguranță profundă. Liberalii nu mai sunt atât de siguri de victorie. În fapt, dacă liberalii ar fi atât de siguri de victorie nu ar fi trebuit să declare atât de frecvent în public lucrul acesta și cu atât mai puțin să auzim lucrul acesta din partea președintelui.
Așa cum candidatura fostului președinte Traian Băsescu la alegerile locale din București a reprezentat de fapt o strategie de relansare a PMP-ului care se scufunda în majoritatea sondajelor de opinie sub pragul de 5%, tot astfel aparițiile publice ale lui Iohannis în care vorbește despre victoria PNL-ului ca scop relansarea partidului care se afla într-o zonă a nisipurilor mișcătoare în acest moment. Dintre toți politicienii, președintele are cea mai mare legitimitate. Este singurul om politic ales în mod direct de către electorat. Prin urmare, nu ezită să basculeze o parte din legitimitate în tabăra PNL-ului chiar dacă acest tip de partizanat politic nu ar trebui să-l vedem la președintele țării. Deși în România executivul este bicefal, premierul îi cântă în strună președintelui, neieșind din linie în nici un fel. De aici probabil și dorința președintelui de a lucra în continuare doar cu un guvern condus de Ludovic Orban. În România ce-i drept confruntarea în interiorul puterii executive între premier și președinte a reprezentat întotdeauna un regres al democrației. Dar fața cealaltă a conflictului, respectiv cooperarea între premier și președinte ar trebui să se facă în ciuda partidelor politice care îi dau pe premier și pe președinte. Într-un regim semi-prezidențial așa cum este cel din România, cooperarea ar trebui să primeze și nu confruntarea.
În orice caz, liberalii nu par a mai fi într-o situație de victorie sigură în alegeri, sau cel puțin nu în situația de a-și alege partenerii de guvernare. Chiar dacă tot mai multe voci din PNL – Daniel Fenechiu sau Robert Sighiartău au transmis faptul că liberalii au ca primă variantă o coaliție cu PMP și UDMR, invocând principiile doctrinare, liberalii s-ar putea să nu aibă de ales decât să formeze o mare coaliție care să îi includă și pe cei de la USR-PLUS. O astfel de coaliție ar fi prin definiție una extrem de instabilă din cauza numărului mare de partide și a potențialelor conflicte din interiorul coaliției. PMP și în ultima vreme chiar PNL au început să atace tot mai des USR-PLUS. Unul dintre motive ține desigur de electorat, toate cele trei partide țintind aproximativ același bazin.
Este clar că liberalii nu mai sunt atât de siguri pe o victorie în alegerile parlamentare. PSD a început să recupereze în opțiunile acelui segment de electorat tot mai nemulțumit de măsurile luate de liberali, inclusiv cele din timpul pandemiei – închiderea piețelor acoperite, suspendarea cursurilor față în față etc. Dacă pe 25 mai 2019 am asistat mai degrabă la un vot de protest împotriva PSD, pe 6 decembrie s-ar putea să asistăm tot la un vot de protest, dar de data asta împotriva PNL. Prezența la vot ar putea și ea influența deznodământul alegerilor, astfel că am putea asista la o confruntare extrem de strânsă, în care oricine se poate impune.
