Geopolitica Mediteranei Orientale
De-a lungul secolelor, Mediterana Orientală a servit drept o zonă în care marile puteri ale timpului își disputau adesea ambițiile hegemonice. Imperiul Roman mai întâi și apoi cel Otoman au încercat să mențină controlul asupra Levantului și în linii mari au reușit să facă lucrul acesta. Imperiul Otoman pierde definitiv controlul asupra Levantului la sfârșitul Primului Război Mondial, iar influența otomană în Mediterana Orientală este înlocuită cu cea franceză și britanică, cele două imperii împărțindu-și sferele de influență în zona Orientului Mijlociu. După al Doilea Război Mondial și pe fondul declinului Franței și al Marii Britanii, apar state independente în zona Levantului, dar care vor fi prinse rapid în vârtejul competiției bipolare dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică, caracteristică Războiului Rece. Așadar istoria și geopolitica explică în linii mari tensiunile permanente din zona Mediteranei Orientale.
Astăzi aceste tensiuni nu au dispărut, s-au schimbat doar actorii. Rusia a devenit o prezență importantă în Siria. Statele Unite, alături de aliatul său Israel, caută să își redefinească prezența regională prin extinderea infrastructurilor militare în Grecia și România. Franța caută să își conserve influența istorică în Liban, dar și să ocupe locul lăsat liber de inactivismul Marii Britanii prin stabilirea unei prezențe militare permanente în Cipru și Grecia. Turcia, Egipt și Iran sunt și ei jucători importanți în zonă. Loialitatea Turciei față de NATO și Statele Unite a devenit problematică în ultimii ani, iar rivalitatea istorică dintre Grecia și Turcia complică și mai mult ecuația de securitate din zona Mediteranei de Est.
Spre deosebire de Marea Neagră care este o mare închisă, în Mediterana avem un spațiu deschis atât spre Atlantic prin Strâmtoarea Gibraltar, cât și spre Oceanul Indian, prin Canalul de Suez. Totodată, în Mediterana Orientală există două importante puncte de sprijin – Cipru și Creta. Mediterana de Est este și un important spațiu migratoriu. De aici, în vara anului 2015, sute de mii de migranți au pătruns în Europa pe fondul războiului civil din Siria. Pe scurt, acesta este un spațiu în care se va scrie o parte importantă a istoriei secolului al XXI-lea.
Turcia, noul detonator al crizei
De-a lungul timpului actorii principali care și-au disputat hegemonia în zona Mediteranei de Est, așa cum am văzut, au variat, la fel ca și detonatorii crizelor majore. Sfârșitul Primului Război Mondial a însemnat punerea în practică – dar nu peste tot în lume – a principiului autodeterminării națiunilor. Așadar naționalismul și pan-arabismul au reprezentat factorii de criză care au determinat pierderea controlului Levantului de către Marea Britanie și Franța.
Astăzi, politica Turciei lui Erdogan reprezintă principalul factor declanșator al crizei. După eșecul din Siria și cel de extindere a influenței Turciei în bazinul Mării Negre, decidenții politici de la Ankara au dezvoltat recent conceptul de “Patria Albastră”. Acesta presupune o extindere a domeniului maritim turc dincolo de insulele grecești din Sud și dincolo de Cipru, până la limita apelor teritoriale libiene, astfel încât Ankara să devină o putere maritimă semnificativă. Noua politică agresivă a Turciei are la bază elemente istorice. În primul rând, nemulțumirea Ankarei pentru frontiera egeeană, trasată la finele Primului Război Mondial: Insula Samos se află la numai 2 km de coastele turce. Acest lucru este văzut drept o vulnerabilitate strategică de către Ankara. În al doilea rând, avem de-a face și cu o moștenire a împărțirii Ciprului la 1974, cu atât mai mult cu cât în apele teritoriale ale părții vorbitoare de limbă greacă s-au descoperit importante zăcăminte de hidrocarburi. Turcia încearcă să compenseze cu această ocazie și diferența de putere față de Rusia, Franța și Egipt, unite conjunctural în sprijinul mareșalului Heftar.
Ecuația de securitate e complicată și mai mult de prezența ambițiilor franceze în zonă. Franța, care are mai multe interese la nivel regional, și-a declarat sprijinul pentru Cipru și Grecia. Cu Nicosia, Parisul a semnat un acord pentru crearea unei baze militare a marinei franceze lângă Limassol, iar cu Atena, un parteneriat în domeniul militar care prevede o prezență continuă franceză în apele grecești.
Rusia contestă și ea, conjunctural mai mult, superioritatea globală a Statelor Unite în zona Mediteranei Orientale. Prin Siria și prin Libia, Moscova și-a afirmat intenția de a avea un cuvânt greu de spus în tot ce se întâmplă în zona Mediteranei de Est. Rusia este prezentă printr-o flotilă în această zonă, flotilă legată logistic de Flota Rusă din Marea Neagră.
În concluzie, numărul de conflicte potențiale din zona Mediteranei de Est, nu este în prezent întrecut de nici o altă zonă a Europei. Prezența unor puteri importante care contestă mai mult sau mai puțin direct status quo-ul din această parte a lumii face ca Mediterana Orientală să (re)devină principalul butoi cu pulbere al lumii.
