În ultimii zece ani au fost vreo 3-4 moțiuni de cenzură care chiar au contat în politica românească – jumătate dintre ele chiar în ultimii trei ani. În rest, din 90 încoace, moțiunile de cenzură, instrument parlamentar prin excelență, au fost pur chestiuni simbolice și subiecte de presă pentru maxim seara dinaintea votului și două ore a doua zi, după. Practic, la prima știre de la ora 17 mai spectaculoasă, cum era pe vremea aceea, marele exercițiu de democrație parlamentară dispărea din jurnalul de știri. Mă rog, nici să spui că de obicei moțiunile de cenzură sunt pur simbolice nu e tocmai corect, din considerentele enunțate mai sus. Din moment ce publicul nu se extazia la depunerea, citirea și votul moțiunii, întreaga simbolistică rămânea între ei, acolo, în Parlament. Când eram mai tânăr și începusem și eu să înțeleg ce este aceea o moțiune de cenzură eram convins că ele sunt depuse când viața în Parlamentul României devine prea monotonă și aleșii au chef de acțiune.
Să se fi lăsat conducerea PSD dusă de val în ideea că, în ultimii ani, a mai fost adoptată câte o moțiune? Să și-o fi imaginat drept un câștig facil la început de sezon electoral? Sau depunerea moțiunii a fost mai degrabă un semnal dat de Marcel Ciolacu pentru alegerile din interiorul propriului partid și, o dată acestea câștigate, noua conducere și-a dat seama că nu i-a acordat acesteia atenția cuvenită și, acum, nu știe cum să scape de ea? Vedeți dumneavoastră, moțiunea nu e ca maurul care și-a făcut datoria. Gata, moțiunea și-a făcut datoria, moțiunea poate să plece. Dar nu e așa. O dată invocat, demonul acesta al moțiunii apare. Dacă nu reușești să o depui – eșec. Dacă nu reușești să îi programezi citirea în Parlament și votul – eșec. Dacă nu trece – eșec. Dacă preiei o guvernare pe care nu o vrei de fapt, și încă la un moment nepotrivit – iar eșec.
Cred că era mai simplu pentru toată lumea dacă nu se depunea această moțiune. Nu peste mult timp ar fi alegeri, inclusiv parlamentare, și dubioasa scenă politică românească, în care toate partidele au discurs de parcă ar fi în opoziție, poate s-ar mai fi clarificat. Până la urmă, de ce s-ar fi așteptat PSD-ul ca partidele mai mici din Parlament, cu care nu a negociat nici alianțe electorale pentru alegerile generale, nici intrarea la guvernare, să coopereze? Nici măcar structurile din teritoriu ale propriului partid nu sunt probabil foarte încântate de o eventuală asumare rapidă a guvernării acum, la debutul sezonului gripal, al școlii, al alegerilor de tot felul – și cu pandemia departe de finalul așteptat. Până la urmă, e normal ca oamenii din partid să fie preocupați de alegerile locale, iar în cazul parlamentarelor să prefere o candidatură din opoziție.
Culmea este că putem găsi motive pentru care PNL-ul ar fi avut de câștigat dacă ar fi fost adoptată moțiunea – „hidra pesedistă”, cum îi zic dușmanii politici, a dărâmat guvernul care lupta cu pandemia. Guvernul nu a avut ce face și a trebuit să plece, aruncat fiind în opoziție. Și, ca prin farmec, tot ce se va întâmpla în următoarele săptămâni și luni ar fi fost decontat electoral de noua guvernare. Sincer, prea bine nu are cum să fie în următoarele două-trei luni, cu excepția cazului în care oricine ar fi la guvernare ar avea o baghetă magică.
Va câștiga PNL din faptul că a ales să rămână pe poziții și nu în opoziție, până la alegeri? Va prinde la electorat semnalul asumării? Practic, e ca și cum guvernul, care s-a tot plâns că PSD are majoritate în Parlament și îl tot încurcă, ar fi primit un fel de vot de încredere. Dar nu a fost chiar vot, ci mai degrabă un fel de lipsă de la votul de neîncredere. Fascinantă sintagmă, pe care numai politica românească și limba română o puteau crea.
Ce pierde guvernul liberal din toată această conjunctură? În primul rând, apune epoca în care PSD-ul ba era descris ca nelegitim, ba putea fi acuzat că face orice are chef în Parlament. Deci PSD-ul nu face chiar ce are chef în Parlament și e și pe acolo loc de discuții rezonabile. Așa cum e normal să fie într-un parlament. Deci, plastic spus, vorba cântecului, PNL, nu fi haÍnă (în sensul de rău, meschin, cu accent pe silaba a doua)/ c-ai și tu un pic de vină.
Rămâne faptul că PSD-ul începe sezonul alegerilor, cum spuneam, și un nou mandat intern, cu un eșec provenit dintr-un risc pe care nu i l-a cerut nimeni. Electoratul său va stabili dacă modul în care s-a ieșit până la urmă din această situație, prin lipsă de cvorum, a fost preferabil unei înfrângeri. Până la urmă, cetățenii se așezaseră la tv să vadă lupta la baionetă condusă de noul președinte PSD. Bătălia s-a anulat, biletele vândute rămân valabile. Sigur, lipsa de cvorum nu e total imputabilă social-democraților. Și strategia asta, ajunsă la modă acum vreo 10 ani și practicată azi de toate formațiunile politice, prin care, de câte ori e un vot decisiv, ba nu venim, ba stăm în bănci și nu votăm, devine ușor enervantă. Dar, până la urmă, era de datoria celor care au inițiat moțiunea să se asigure că au șanse reale.
Și nu, nu e vina PSD-ului că din septembrie pandemia nu se va încheia… Și nu, nu e vina statului paralel că nu s-a votat moțiunea…
***
Darie Cristea este sociolog, conferențiar universitar la Universitatea din București, Facultatea de Sociologie și Asistență Socială. Este de asemenea cercetător științific la ISPRI – Academia Română și membru în boardul LARICS. A colaborat în ultimii ani cu mai multe structuri de cercetare de piață pentru culegere și analiză de date. Autor de lucrări științifice, dar și pentru marele public.
