Scriitorul Andrei Pleșu a scris, marți, pe blogul Adevărul, că „democraţia a ajuns un concept dilematic”, lansând totodată mai multe semne de întrebare privind ordonanța grațierii și discuțiile legate de protestul de duminică.
În acest sens, Pleșu precizează că „o nouă dilemă” privește „perfida urgență cu care e urgenţa în care e împachetată” inițiativa legislativă a amnistiei și a grațierii. Mai mult, filosoful atrage atenția asupra tuturor speculațiilor apărute în jurul protestelor: „În fond, cine i-a scos din casă? E clar că nu ”societatea civilă”! Cît de clar? Îmi vine să întreb şi eu, parafrazîndu-l pe Henry Kissinger (”Cînd vreau să vorbesc cu Europa unde să sun?”): ”cînd vreau să vorbesc cu societatea civilă unde să sun”? La GDS? La România Curată? La Freedom House? Sau, mai direct, la marele pericol naţional pe nume George Soros? Şi dacă manifestanţii au fost aduşi în stradă de ”servicii”, să înţeleg că ”serviciile” sunt contra guvernului? Ar fi ceva…”
Nici Cătălin Beciu nu a rămas netaxat de Pleșu: „Cum poate ajunge un individ cu gîndirea şi vocabularul lui Cătălin Beciu să fie numit secretar de stat în guvernul Ponta (lasă că şi Ponta…) şi vicepreşedinte ALDE (lasă că şi Tăriceanu…)”
Nu în ultimul rând, Pleșu se declară stupefiat de ambiția lui Liviu Dragnea de a se poza cu președintele SUA Donald Trump, în condițiile în care „(1) nici un alt preşedinte de partid (de stînga!) european şi nici un prim-ministru din lume n-au fost dispuşi să cumpere această onoare, deşi (2) dl Trump nu ştie, probabil, cam pe unde vine România şi deşi (3) nu e clar cine a dat banii (şi de ce?) pentru această mascaradă. E, oricum, destul de suspect ideologic ca un partid de stînga să cheltuie milionul ca să-şi facă imagine alături de un politician de la celălalt capăt al spectrului politic”.
Vă prezentăm explicațiile lui Andrei Pleșu:
„Spus pe româneşte, „a avea o dilemă” înseamnă ceva de genul: orice-ai face tot prost iese! Ai la îndemînă, să zicem, două soluţii distincte (ba chiar opuse), dar pînă la urmă ambele te duc în aceeaşi fundătură. Nu poti ajunge la un răspuns valabil, indiferent dacă o iei „hăis” sau „cea”. Asta se poate întîmpla din mai multe motive.
Ori eşti atît de prost, încît eşti mereu depăşit de înţelegerea corectă a situaţiei, ori eşti atît de deştept, încît hamletizezi la nesfîrşit, incapabil să acţionezi, ori realitatea este atît de confuză, de inconsistentă, de degradată, încît nu oferă nici o posibilitate de sistematizare nuanţată şi de reacţie funcţională la nebuloasele ei tribulaţii. O situaţie ”dilematică” e o situaţie care boicotează liberul arbitru, pentru că nu-i dă nici o şansă de orientare eficientă. Mărturisesc, de pildă, nu fără oarecare teamă – căci sună cît se poate de ”incorect” – că democraţia a ajuns, pentru mine, un concept dilematic. Nu mai ştiu ce să cred. Ştiu vorba lui Churchill (”Democraţia este cea mai proastă formă de guvernămînt, cu excepţia tuturor celorlalte”), o vorbă care poate fi dată drept exemplu de manual pentru definiţia unei adevărate (= insolubile) dileme. Şi totuşi, ce-i de făcut? Cum să cred într-un regim politic prin a cărui mecanică legitimă, Socrate a fost condamnat la moarte şi Hitler adus la putere? Cum să cred în democraţie, cînd practica ei aduce la conducerea ţării un provincial şmecher şi ţanţoş, cu liota lui de diletanţi, semidocţi şi pipiţe, care îmi vor administra viaţa?”.
CITIȚI ÎNTREAGA POSTARE AICI.
