Într-un interviu publicat de Reuters pe 1 iunie, Laurenţiu-Mihai Ştefan (consilier pe politică internă al lui Klaus Iohannis) a făcut o primă declaraţie de prognoză pentru finalul de an, afirmând că principalele partide (PSD şi PNL) vor obţine fiecare 32%-35% dintre voturi la alegerile din toamnă; drept urmare, nu vor putea să guverneze singure. Mai mult: nici măcar o alianţă a social-democraţilor cu două partide mai mici nu va atinge pragul de 50%, necesar pentru a propune un premier care să treacă de votul Parlamentului. În astfel de condiţii, consilierul prezidenţial a apreciat că Iohannis ar putea numi un prim-ministru tehnocrat.
Un lucru am învăţat din politica românească a ultimelor 7 luni: după alegerile parlamentare din noiembrie, partidele trebuie să se întoarcă la noima pentru care au fost create: aceea de a oferi un guvern POLITIC. Nu de alta, dar, pe zi ce trece, cabinetul condus de Dacian Cioloş dovedeşte că însăşi ideea de tehnocraţie are un termen de valabilitate.
Discuţia de faţă s-ar putea purta pe un ton detaşat dacă ar fi vorba despre altă ţară şi dacă românii nu ar fi avut în faţa ochilor, din noiembrie până acum, erorile tehnocraţiei, cu implicaţii deloc benigne: de la catastrofala gestionare a crizei bebeluşilor bolnavi până la evidentele intenţii de stalinizare a Justiţiei manifestate de ministrul Raluca Prună, trecând prin telenovela jenantă de la Operă şi venirea la Ministerul Culturii a Corinei Şuteu (ICR-ista poneiului roz cu svastică).
Un guvern trebuie judecat prin prisma a două trăsături esenţiale: legitimitatea şi reprezentativitatea. Da, executivul Cioloş este legitim, fiindcă a fost votat de Parlament. Nu, cabinetul Cioloş nu este reprezentativ, dintr-un motiv cât se poate de clar: NU a rezultat în urma unui vot popular. Nu s-a dus nimeni la urne (nici în 2012, nici în 2014) atras de promisiunea că unii sau alţii dintre candidaţi, odată ieşind victorioşi, ar fi urmat să aducă în fruntea bucatelor o echipă de tehnocraţi.
Cu toate acestea, guvernul tehnocrat îşi are şi el rostul lui: în caz de urgenţă, în situaţie de criză sau chiar în vreme de război. Niciuna dintre aceste condiţii nu era îndeplinită la începutul lunii noiembrie 2015. Nu ne găseam nici în 1991 (proaspăt trecuţi printr-o revoluţie), nici în 1999 (când CDR se prăbuşea). Da, se poate dezbate dacă guvernul Victor Ponta îşi pierduse sau nu credibilitatea. Da, acel executiv era condus de un premier având multe răspunsuri de dat în nişte anchete penale cu adevărat serioase (de exemplu, una privind memorandumul cu Rompetrol). Însă, tot atunci, PNL – un partid deloc neglijabil – stătea la pândă, gata să se instaleze la Palatul Victoria. Liberalii aveau şi o propunere de premier (Cătălin Predoiu), pe care păreau că o susţin serios, în ciuda comentariilor făcute de cârcotaşi.
Am făcut această vastă introducere tocmai pentru a vă arăta caracterul caduc al tehnocraţiei în momentul de faţă. Prima întrebare este: ce poate fi pus în loc? Răspunsul vine automat: un executiv politic. Corolarul, în schimb, dă mult mai multe bătăi de cap: CINE? Cine este în stare să îşi asume premieratul şi guvernarea, mai ales în contextul în care tehnocraţii, după toate aparenţele, au adâncit şi mai grav neîncrederea românilor în ceea ce este cunoscut drept „clasa politică” – un concept pe cât de generalizant, pe atât de manevrabil în scopuri deloc ortodoxe pentru democraţie.
Redacţia PSnews.ro vă prezintă mai jos câteva variante de prim-miniştri, în funcţie de zona politică din care ar putea proveni.
Începem cu tehnocraţii, care ar putea fi susţinuţi de oricare dintre tabere şi ar putea conduce atât un guvern independent politic după alegerile din toamnă, cât şi unul politic, asumat de unul sau mai multe dintre partide. Ideea că Dacian Cioloş poate rămâne într-o formulă de guvernare este premisa de la care plecăm, dar faţă de care se pot aduce şi alte variante tehnocrate, cum ar fi:
- Leonard Orban;
- Bogdan Aurescu.
Fiecare dintre cei doi a făcut o figură bună în ministerul pe care l-a condus (Orban – Fondurile Europene; Aurescu – Externele). Ambii sunt lipsiţi de scandaluri politice pe numele lor.
PSD are numeroase variante:
- Victor Ponta. Nu tresăriţi: dacă urmăriţi ştirile, aţi fi văzut că, în ultima lună, Ponta vorbeşte din ce în ce mai insistent despre perspectiva de a se întoarce în politica mare, ca preşedinte al Camerei Deputaţilor sau – de ce nu? – ca prim-ministru. Partea a doua nu o spune explicit, dar mereu aminteşte realizările guvernului pe care l-a condus şi simpatia populară de care se bucura acest cabinet. În egală măsură, Ponta ar fi varianta care ar elibera o zonă de presiuni din PSD ce îi vizează atât pe Liviu Dragnea, cât şi pe proaspăt câştigătoarea Gabriela Firea.
- Călin Popescu-Tăriceanu (din partea ALDE+PSD): pare că s-a adâncit în comoda funcţie de preşedinte al Senatului, cu responsabilităţi infinit mai mici decât cele guvernamentale. Totuşi, să nu ne lăsăm înşelaţi de aparenţe: încă este însetat de putere – dovadă stă propria lui ambiţie politică (ALDE), aflată în plin proces de consolidare. De altfel, pe 5 iunie, ALDE a obţinut peste 5,7% – un scor destul de comod în perspectiva alegerilor parlamentare din toamnă, mai ales în contextul opoziţiei reale manifestate faţă de guvernarea Cioloş. Oricât ar fi fost Tăriceanu de lipsit de tărie politică la Palatul Victoria, poate oricând să pună pe masă rezultatele economice ale mandatului de premier din 2004-2008, la care se adaugă prezentul discurs anti-abuzuri şi pro-democraţie.
- Vasile Dîncu. Da-da: acel Dîncu, tehnocratul găsit de PSD într-un guvern în care niciun alt partid nu a reuşit să îşi impună un om din interior. A mai fost ministru (al Informaţiilor Publice, în guvernul Adrian Năstase), este cunoscut ca profesor universitar şi director de casă de sondaje (IRES). Totuşi, este puternic asociat cu Ioan Rus, tartorul Grupului de la Cluj. Un handicap al soluţiei Dâncu poate fi tocmai lipsa experienţei de lider politic: nu a condus niciodată PSD, nici măcar la nivel de organizaţie judeţeană.
- Ionel Blănculescu (fost consilier al lui Ponta şi ministru cu diverse portofolii în guvernul Năstase). Beneficiază de o alură de eminenţă cenuşie şi are un discurs competent ca analist economic. Sursele PSnews.ro spun, însă, că numele lui Blănculescu este în atenţia procurorilor în speţa Dan Andronic-Marcovici-Tăriceanu, precum şi în cercetările privind promovarea proiectului Roşia Montană.
Rămânând în aripa tânără a PSD, trebuie să îi enumerăm pe:
- Liviu Voinea – chiar dacă este ironizat cu porecla „Tom Bugeţel” şi criticat pentru “electo-rată” şi “taxa pe stâlp”, fostul ministru are considerabilul atu al conexiunilor cu lumea bancară, el fiind acum viceguvernator al BNR. A fost propus, în toamna lui 2015, pentru funcţia de prim-ministru după plecarea lui Ponta.
- Mihai Fifor – nu a activat ca ministru (în ciuda faptului că a fost propus pentru Transporturi în iunie 2015), dar are experienţa conducerii ca lider de grup PSD din Senat. Nu pare să aibă niciun schelet în dulap, iar ieşirile publice au mereu un ton diplomat. Acelaşi Fifor este asul din mâneca lui Dragnea atunci când actualul preşedinte al PSD va fi nevoit să joace cartea unui om tânăr, integru, fără un trecut prea încărcat.
De partea cealaltă, PNL nu se poate lăuda cu prea multe opţiuni:
- Începem cu non-varianta Cătălin Predoiu. Acesta a eşuat lamentabil în alegerile pentru Primăria Bucureştilor, nereuşind să obţină nici măcar 12% şi clasându-se chiar sub scorul PNL pentru Consiliul General (11,18% versus 13,07%). Astfel (ca şi cum nu ar fi fost de ajuns), Predoiu şi-a confirmat, pentru a nenumărata oară, natura de perdant (după ce a ratat, din partea PNL, atât candidatura la preşedinţie în 2014, cât şi mandatul de premier în 2015). Cătălin Predoiu se laudă că este singurul ministru post-decembrist care a rezistat în patru guverne consecutive (Tăriceanu, Boc 1, Boc 2 şi MRU), dar pare mai degrabă genul de funcţionar rămas într-o instituţie din timpuri imemoriale, pe care nu îl schimbi din milă, fiindcă nici nu străluceşte, dar nici nu îţi dă bătăi de cap. Predoiu, în schimb, a dat de furcă sistemului judiciar, contribuind la elaborarea binecunoscutelor coduri (penal şi de procedură penală), ale căror articole pică pe bandă rulantă la CCR, pe motiv de neconstituţionalitate. Aşadar, data viitoare când Cătălin Predoiu se va mai întâlni cu nume grele ale magistraturii europene (vezi cazul Pietro Testa), ar face bine să le spună cât de competent este el în materie de coduri.
- Vasile Blaga şi Alina Gorghiu se află într-un continuu şi pronunţat proces de decredibilizare, prin stilul evident defectuos de leadership (pe româneşte: sunt lipsiţi de vână, ca politicieni), fapt ce a condus la catastrofa electorală din Bucureşti. Ca o bomboană pe colivă, aceşti Stela şi Arşinel ai politicii de pe Dâmboviţa încearcă să arunce fumigene. De exemplu, Blaga se laudă că a unificat dreapta, în timp ce Gorghiu arată spre rezultatul de 31,49% pe ţară, omiţând să precizeze că mare parte din acest scor se datorează judeţelor unde au fost realeşi en fanfare PDL-işti (Falcă în Arad, Scripcaru în Braşov, Boc în Cluj-Napoca etc.). Conform sondajelor făcute de către diverse institute, la nivelul ţării, în campania ce tocmai a trecut, cei doi lideri ai PNL nu par să treacă de 6-7% în ceea ce priveşte încrederea românilor. Confirmarea acestui scor tragic vine şi din faptul că niciun candidat local nu şi-a sprijinit campania pe imaginea vreunuia dintre cei doi şi nici nu a folosit vreo linie de discurs din zona Blaga-Gorghiu, pentru simplul fapt că nu a existat o asemenea direcţie unitară de comunicare.
- Mihai-Răzvan Ungureanu ar fi o opţiune cu adevărat dezastruoasă. Nici în visele lui cele mai frumoase nu ar putea fi acceptat de public, fiindcă nu a trecut prea multă vreme de când presa vuia de excesele costisitoare de protocol ale guvernării MRU. Cu toate că Ungureanu este vehiculat, pe surse, drept o variantă de preşedinte pentru 2019, scenariul este mai mult decât SF.
În asemenea condiţii, PNL are nevoie de cineva tânăr, cu experienţă în mediul privat, de ministeriabil sau chiar de premierabil, nepătat, dar şi cu relaţii etc. etc. Să vedem ce variante există:
- Ionuţ Popescu – a fost ministru de Finanţe în cabinetul Tăriceanu şi are conexiuni solide cu lumea bancară.
- Cristian Buşoi – este un politician cu ambiţii politice echilibrate, consecvent, care, cu discreţie, îşi construieşte cariera. Chiar dacă a fost mazilit fără regrete de către cuplul de comici Vasile Blaga-Alina Gorghiu din calitatea de candidat pentru Primăria Capitalei, Buşoi a luptat fair play, a rămas corect lângă PNL, acumulând, în toată această perioadă, un val de simpatie din partea activului de partid, pentru felul corect în care şi-a făcut campanie. Varianta de premier Cristian Buşoi este cu atât mai plauzibilă, cu cât europarlamentarul în cauză este un om care învaţă foarte mult; de altfel, a dovedit-o în perioada de pre-campanie, răspunzând calm criticilor venite din partea presei.
- Dacian Cioloş – nu ca tehnocrat, ci ca membru PNL în toată regula; ţineţi minte cât era de curtat anul trecut, atât de Gorghiu, cât şi de Blaga, să se înscrie în partid după ce îşi va fi încheiat mandatul la Palatul Victoria. Mai mult: Cioloş ar putea fi cu brio nu doar premier PNL, ci şi preşedinte al partidului. Totuşi, această din urmă variantă va fi una strict de avarie, în cazul în care formaţiunea politică efectiv nu va găsi pe altcineva.
TOTUŞI…
Mereu există un “totuşi”, mai ales când vine vorba despre PNL, partidul cel mai măcinat de rivalităţi şi de orgolii interne.
Chiar dacă Dacian Cioloş ar putea stinge aceste racile din PNL, momentan, el nu calcă pe roze în ceea ce priveşte relaţia cu Alina Gorghiu, din cauza disensiunilor privind numărul tururilor din alegerile locale. Alina Gorghiu este unul dintre personajele care i-au întins cele mai mari capcane lui Cioloş, încercând să blocheze drumul acestuia către PNL, un exemplu fiind solicitarea privind alegerile în două tururi.
Nici Cristian Buşoi nu ne aşteptăm să debordeze de iubire pentru tandemul Gorghiu-Blaga, după ce co-preşedinţii PNL l-au schimbat cu o prea mare nonşalanţă din cursa pentru Primăria Generală, în favoarea lui Ludovic Orban. Mai mult: după alegerile locale, Buşoi a fost cel care a adus o critică moderată celor doi co-preşedinţi, subliniind lipsa de viziune a acestora.
Să nu mai lungim vorba
După 5 iunie, prima şansă pentru ca în toamnă să facă Guvern o păstrează PSD-ul, marele câştigător al localelor. În aceste condiţii, este puţin probabil că social-democraţii vor accepta o soluţie tehnocrată după alegerile parlamentare din noiembrie. În acelaşi timp, PNL are un fundament moale, o zonă redusă de primari şi un eşec răsunător în Bucureşti, fapt care îi face grea, dar nu imposibilă, reconstrucţia până în toamnă. Cu o condiţie crucială: să fie în stare a schimba leadershipul slab şi ineficient, care a dovedit rezultate dezastruoase în iunie. Cu toate acestea, PNL poate furniza o variantă-surpriză, pe care o vom trata amănunţit într-un material viitor.
