Iată că s-au împlinit 26 de ani de la Revoluție și suntem mai departe ca niciodată de aflarea adevărului privitor la identitatea adevăraților criminali care au declanșat odiosul masacru stradal din decembrie ’89, opunându-se din răsputeri înlăturării dictaturii ceaușiste.
Deși procurorii militari au repus pe tapet dosarul Mineriadei – învinuindu-i pe Ion Iliescu, Petre Roman, Virgil Măgureanu, Gelu Voican Voiculescu (și alții) că au decis reprimarea violentă a manifestației din Piața Universității –, PICCJ a găsit de cuviință să claseze dosarul Revoluției, în care, oficial, au fost făcute cercetări privind 709 morți, 2.198 de răniți (dintre care 1.855 împușcați și 924 reținuți). Desigur, în realitate, cifrele au fost mai mari – o susţin atât studii de specialitate, cât şi diversele dezvăluiri mass-media. Numai justiţia tace şi clasează.
În ordonanța de clasare (remisă cu seninătate presei), procurorii au menţionat că, ”din cauza oboselii și a stresului”, la Revoluție s-au tras focuri de armă între militari – însă mai nimic despre asasinii Securităţii! Una peste alta, PICCJ a anunţat că pe rolul organelor de urmărire penală nu mai există (în curs de soluționare) nicio cauză având ca obiect carnagiul din decembrie 1989. Totodată, potrivit procurorilor, cercetarea Revoluției a fost efectuată la modul distinct, pentru perioadele 16-22 decembrie 1989 și după 22 decembrie 1989, având în vedere particularități diferite.
Fiindcă nu suntem naivi, nu ne-ar mira deloc ca dosarul Mineriadei să semnifice doar o marotă pusă pe tapet tocmai pentru a ameliora imagistic oprobriul stârnit de clasarea dosarului Revoluţiei. Poate că, după o viaţă îndestulată în care au deturnat România de la traseul ei firesc, european, Iliescu & Co vor fi plimbaţi puţin prin faţa camerelor de luat vederi şi ulterior achitaţi… din lipsă de probe. Viitorul va confirma sau nu acest scenariu.
Însă clasarea dosarului Revoluției reprezintă un afront uriaș (s-o spunem răspicat!) adus memoriei martirilor anticomunişti, precum şi tuturor românilor de bună-credință. Moralmente, nu te poți prevala (imagistic) de redeschiderea dosarului Mineriadei (unde, oficial, se vorbește despre doar șase morți, deși, cu siguranță, cifra reală a fost mai mare!) pentru a închide orice anchetă privitoare la însemnatele și sângeroasele evenimente din decembrie 1989, când românii au reușit (cu prețul unor sacrificii gigantice, pe care avem datoria de a nu le uita vreodată!) să scape de dictatura ceauşistă. Că belferii Securității au subzistat acelui moment de cumpănă e o evidență de netăgăduit – marile ”privatizări” de după ’89 (care au semnificat demararea jafului național) au fost premeditate de corifei ai fostei miliţii politice care nu s-au sfiit să se transforme, peste noapte, în mari exponenți ai capitalismului sălbatic și de cumetrie.
Clasarea dosarului este cu atât mai absurdă cu cât există persoane – generalul Victor Atanasie Stănculescu este un exemplu în acest sens – care deja au plătit pentru nenorocirile din decembrie 1989. Ce-i drept, potrivit scriptelor PICCJ, dosarul se relevă inutil, dar asta din pricină că faptele au fost îngropate (la modul premeditat) de foarte multă vreme. În acest sens – având în vedere contestațiile ce vizează clasarea –, procurorii militari ar trebui să deschidă un dosar nou, pentru a-i identifica pe cei care se fac vinovați de îngroparea faptelor Revoluției.
Însă mai e mult până departe. Spre deosebire de ţărişoare ca Lituania sau Estonia, România (după 45 de ani de teroare comunistă soldaţi cu obliterarea adevăratelor elite!) nu are nici măcar o lege a lustraţiei. Nimeni nu mai vorbeşte acum despre punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara şi, din nefericire, tot mai puţini sunt cei care invocă modelul moral al Seniorului Corneliu Coposu. În schimb, ex-preşedintele Traian Băsescu a condamnat comunismul, doar teoretic, facilitând paradoxul unui regim criminal fără criminali condamnaţi. Fiindcă, este o certitudine, principalii criminali ai dictaturii nu au fost Alexandru Vişinescu sau Ion Ficior – cei doi sunt doar torţionari, unelte ale adevăraţilor asasini care au premeditat (via Kremlin) epurările sociale, valurile de arestări, deportările, prigoana şi distrugerea identităţii româneşti autentice. Asta fiindcă, din păcate, aşa-zisa condamnare a comunismului a fost operată de Traian Băsescu – un fost răsfăţat al Securităţii şi turnător al matrozilor români, potrivit dezvăluirilor fostului spion DIE Silvian Ionescu – şi nu de o dreaptă veritabilă care s-ar fi inspirat şi hrănit din principiile emblematicului Corneliu Coposu.
Scriitorul argentinian Ernesto Sábato avea o vorbă: „Cézanne pictează un măr şi realizează o capodoperă, un oarecare pictează o Răstignire şi e un măscărici”. No comment. La urma urmei, cine l-ar putea contrazice pe Sábato?!
