Regionalizarea României este subiectul dezbătut, în acest moment, în mod special de membrii Guvernului Orban. În ultimul timp, ideea a fost susținută și de președintele Iohannis, care promitea chiar la sfârșitul anului trecut, reluarea unei discuţii serioase legate de regionalizare şi sugera că actuala hartă administrativă a României ar trebui schimbată.
Ministrul Afacerilor Interne, Marcel Vela, a precizat în mai multe rânduri că este adeptul regionalizării, dând ca exemplu Inspectoratul General al Jandarmeriei, care deja a propus o structură regională în locul celei județene, similară cu organizarea existentă deja la Poliția de Frontieră.
„Am discutat cu Jandarmeria, care este de acord să copieze modelul Poliţiei de Frontieră, adică să existe o comandă regională care să aibă în subordine mai multe inspectorate actuale, având în vedere faptul că va fi mai eficientă comunicarea, tot ceea ce ţine de organizare şi de acţiunile operative”, a declarat ministrul Vela.
Ca reacție imediată la declarația sa, fostul șef al Jandarmeriei Române, generalul Olimpiodor Antonescu, îi atrage atenția ministrului Vela că între Poliția de Frontieră și Jandarmeria Română nu există similitudini.
„Nu se poate vorbi de similitudine între Poliția de Frontieră și Jandarmeria Română deoarece nu au misiuni similare iar pe frontieră sunt doar 19 județe cu câteva zeci de localități (nu toate localitățile sunt situate la graniță), a spus generalul Antonescu.
Actuala organizare a administrației centrale, cu structuri în fiecare din cele 40 de județe, a fost adesea criticată din pricina birocrației, lipsei de eficiență și a costurilor mari.
Este însă ciudat, că la fel ca în deciziile anterioare de realizarea a regionalizării în România, discuțiile purtate acum referitor la reorganizarea Ministerului de Interne, Ministerului Muncii și Ministerului Fondurilor Europene nu sunt susținute de strategii coerente, sau pe baza unor studii de impact. Fundamentarea deciziei de a realiza regionalizarea este aceeași de-a lungul timpului, principalele repere fiind scăderea birocrației, reducerea numărului de funcționari publici, dar mai ales s-a dorit o mai ușoară absorbție a fondurilor europene. Realitatea a arătat însă că acolo unde ea s-a înfăptuit (de exemplu în organizare regională funcționează din 2013 structurile ANAF, iar SRI din 2019), din cauza lipsei informatizării din teritoriu, reducerea numărului funcționarilor publici nu s-a putut face ușor.
După modelele de regionalizare implementate la nivel european, au fost luate în calcul mai multe tipuri de regionalizare: administrativă, prin intermediul colectivităţilor locale, regională, politică, autonomie regională (regionalism instituţional), sau regionalizare prin intermediul autorităţilor federale. Toate aceste tipuri interferează cu rolul pe care statul îl are în procesul de dezvoltare regională.
Franţa, de exemplu, a început procesul de regionalizare administrativă în 1982 şi l-a definitivat în 2006, Scoţia şi Marea Britanie în mai multe etape din 1994 până în 1999, în Irlanda descentralizarea s-a creat, la fel, în două etape 1994 şi 1999, iar Polonia a început procesul în 1992 şi l-a definitivat în 1999, prin crearea celor 16 voievodate.
Regionalizarea în România
Comuniștii au trecut în 1950 la reorganizarea administrativ-teritoriala a țării, adoptând sistemul bazat pe Sfaturi populare, adica Soviete, cu raioane și regiuni. Din cele 58 de județe rămase după război, au apărut 28 de regiuni, compuse din 177 de raioane, 148 de orașe și 4.052 de comune. Ulterior, în 1967, Nicolae Ceaușescu a decis ca țara noastră să revină la împărțirea pe județe.
După 1989, primele discuții legate de proiectul regionalizării au fost iniţiate de Guvernul Năstase, dar după cum declara Emil Boc, acesta s-ar fi temut să-l ducă la bun sfârşit. Cu ocazia vizitei din 2002 a comisarului european Michel Barnier, care se ocupa pe atunci de politica regională, Adrian Năstase declara că o variantă pentru România ar putea fi împărţirea ţării pe regiuni de dezvoltare după model european.
Inițiativa lui Năstase s-a oprit în momentul în care s-au reaprins discuțiile legate de Memorandumul de la Cluj, care fusese publicat în decembrie 2001 de politologul ungur Molnár Gusztáv, privitor la împărţirea ţării în regiuni cu identitate istorică mai bine definită, și publicat de revista “Provincia”, în care semnatarii propuneau “partidelor politice, administraţiilor locale, liderilor marcanţi de opinie şi societăţii civile” mai multe idei “referitoare la construcţia politică şi administrativă a unei Românii a regiunilor, în consens cu dezbaterea care se desfăşoară la nivel european despre viitorul Europei unite”.
Ulterior, premierul Emil Boc și președintele Traian Băsescu au reluat discuțiile în privința regionalizării, dar le-au abandonat în 2011.
România, ”spartă” în opt bucăți
În 2013, guvernul USL condus de Victor Ponta își fixase drept obiectiv reorganizarea administrativ-teritorială prin crearea regiunilor. Premierul de la acea vreme spunea că avantajul acestor regiuni este că vor putea accesa fondurile europene fără să mai treacă pe la Ministerul Dezvoltării, apoi, vor putea lua credite, iar în afară de armată, justiție, poliție și sisteme de control, iar sistemul de sănătate, drumurile, școlile vor intra în atribuțiile regiunilor.
La scurt timp, însă, a apărut declarația liderului de grup al deputaților UDMR de la acea vreme, Mate Andras, care spunea categoric că aceste regiuni nu vor fi acceptate. De asemenea, o opoziție vehementă a venit și din partea Partidului Civic Maghiar (PCM).
Liberalul Sorin Frunzăverde inițiase proiectul de regionalizare, care prevedea nevoia de modificare a Constituţiei şi introducerea în textul fundamental a noţiunii de regiune și la fel ca în argumentarea actualei guvernări Orban, una dintre principalele misiuni ale viitoarelor regiuni ar fi fost să preia de la ministere multe atribuţii. În proiectul respectiv, bugetul urma a fi preluat în procent de 10% de administraţia centrală, 20% de administraţia regională, 30% de administraţia judeţeană şi 40% de administraţia locală.
Viceprim-ministru și ministru al Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Liviu Dragnea, spera ca să organizeze referendumul pentru revizuirea Constituției în septembrie 2013, în care să fie adăugate regiunile ca unități administrativ-teritoriale cu personalitate juridică, conduse de consilii, în frunte cu un președinte sau guvernator, care vor fi aleși de către primarii din teritoriu, demers care nu s-a mai concretizat. Din cauza destrămării USL-ului, proiectul a eșuat, poate și pentru că nu a avut la bază studii de impact, analize care să prezinte argumente pro şi contra și fără o consultare a societăţii civile, ceea ce e posibil să se repete și în 2020.
În procesul regionalizării, în România au fost propuse 8 regiuni: Bucureşti-Ilfov, care cuprindea municipiul Bucuresti și județul Ilfov, Centru (județele Alba, Brașov, Covasna, Harghita, Mureș și Sibiu), Regiunea Nord-Est (județele Bacău, Botoșani, Neamț, Iași, Suceava și Vaslui), Regiunea Nord-Vest (județele Bihor, Bistrița-Năsăud, Cluj, Maramureș, Satu Mare și Sălaj), Regiunea Vest (județele Arad, Caraș-Severin, Hunedoara și Timiș), Regiunea Sud-Vest (județele Dolj, Olt, Vâlcea, Mehedinți și Gorj), Regiunea Sud (județele Argeș, Călărași, Dâmbovița, Giurgiu, Ialomița, Prahova și Teleorman), Regiunea Sud-Est (județele Brăila, Buzău, Constanța, Galați, Tulcea și Vrancea). Era prevăzut ca aceste regiuni să fie conduse de consilii regionale, care vor avea în frunte câte un președinte sau guvernator de regiune. Consiliul Judeţean urma să își păstreze forma administrativă, iar alături de guvernul central urmau a fi transferate competenţe şi personal către regiuni.
Riscurile unui proces de regionalizare ineficient sunt în continuare legate de politizarea procesului de regionalizare, accentuarea fenomenului de corupţie prin accentuarea unui fenomen de feudalizare a diferitelor regiuni, apoi, diferențele, inegalitățile și decalajele se pot adânci, prin concentrarea activităţilor economice ȋn aglomeraţiile urbane, se poate constata creşterea birocraţiei, lipsa colaborării între decidenți, precum și accentuarea disputelor pe criterii etnice.
Ca o soluție de succes pentru realizarea regionalizării, fostul premier Emil Boc declara recent că în acest moment, în România sunt două căi de a face regionalizarea.
„Fie revizuiești Constituția și introduci regiunea ca și categorie administrativ teritorială în Constituție unde nu există astăzi, fie comasezi mai multe județe, care se poate face prin lege fără să modifici Constituția, și din 41 de județene faci 16 regiuni, 20. Cum au făcut și polonezii. Dar măcar ai dat o coerență. Știți care e diferența între noi și Uniunea Europeană? UE nu recunoaște caracterul de regiune dacă nu ai minim 800.000 de locuitori. Dacă nu ai 800.000 de locuitori nu ești considerat regiune, deci nu poți să depui singur proiecte pentru fonduri europene, nu ești eligibil pentru niciun fel de proiect. Și la noi numai Suceava, este singurul județ care îndeplinește condiția de a avea 800.000 de locuitori. În rest, niciun alt județ din țară nu îndeplinește această condiție. România pierde, din această perspectivă, enorm de mulți bani europeni, toți mergem la București. Inevitabil, capacitatea administrativă e redusă. În toată Uniunea Europeană e un principiu, al subsidiarității, pe principiul acesta s-a construit Uniunea Europeană capitalistă. Decizia trebuie lăsată la autoritatea cea mai apropiată de cetățean”, a declarat Emil Boc.
Modelul polonez
De la fostul premier Adrian Năstase încoace, modelul pe care toți politicienii vor să îl implementeze în derularea descentralizării și regionalizării este cel a Poloniei.
Înainte de 1998, Polonia a avut 49 de unități administrative, similare cu județele din România. Polonia, țară cu 38 milioane de locuitori, a demarat regionalizarea în ianuarie 1999, fiind organizată pe 3 niveluri, compusă din 2.478 comune, 379 districte (powiats) și 16 regiuni (voievodate), cele din urmă fiind cele mai mari entități administrative. Voivodatele au suprafața cuprinsă între 9.412 km2 si 35.589 km2 și o populație între 1.000.061 și 5.130.000 locuitori. Regiunile au competențe în special în domeniul apei, drumurilor, sănătății, serviciilor sociale, educației, culturii și dezvoltării economice.
Problema este încă că din cauza unei implementări stângace și a unei legislații precare, regiunile nu s-au dezvoltat uniform, astfel că diferențele sunt evidente. Pe de altă parte, Polonia a demonstrat că absorbția fondurilor europene poate depăși nivelul de 80%, un rol important jucând și regiunile, dar și concentrarea programelor europene sub aripa unei singure instituții.
