În decembrie 1989, Gheorghe Miu avea 22 de ani și era student la Politehnica din Timișoara. Iar revoluția și-a petrecut la un sediu de miliție și la penitenciarul din oraș (str. Popa Șapcă), după ce a fost arestat, alături de alți colegi, pentru că participase la demonstrația și marșul din 16 decembrie. Își amintește fragmentat istoria acelor zile – o recuperează cu ochii minții la 20 de ani distanță – dar cel mai tare își amintește groaza unei clipe, când, într-o „liniște fantastică”, în închisoare, unde nimeni nu vorbea cu nimeni, s-a auzit cum afară a început să se tragă, scrie histoia.ro.
„Eram student în anul 3, deci aveam, câți ani, 22. Pentru că am plecat la facultate mai târziu cu un an, am făcut armata un an. Țin minte că eram la atelierul de la Mecanică…, unii lucrau la strung, unii pileau, adică trebuia să facem tot felul de lucruri. Era atelierul școlii și mergeam acolo sâmbătă seara. Nu eram un tip foarte informat, nu ascultam Europa Liberă decât ocazional, deci nu știam ce se întâmplă cu Tőkés sau cu alții. (…) În fine, deci pe la 7, sâmbătă seară – acum îi vine greu cuiva să creadă că făceam școală și sâmbătă – am terminat atelierul și, în loc să ne ducem în cămin…, se auzeau strigăte, și cineva a venit și a zis «Hai să mergem și noi acolo să vedem ce e». Și ne-am dus și am văzut pe podul de la Bega, de la Piața Maria, erau acolo niște demonstranți, niște oameni care strigau «Eliberați-l pe Tőkés», habar n-am ce strigau. Cert este că am văzut ceva extraordinar, poliția era în jur, dar nu intervenea. Și am stat acolo un pic, că eram destul de puțini, șase-șapte băieți.
Am zis să mergem în complexul studențesc, să mergem la fete în cămin, că ele aveau căminul mai aproape, să le luăm și pe ele să vină, să ne strângem mai mulți, pentru că era dorința asta de a merge acolo. (…) Și am mers, am fost vreo 30-40, am mers în centru și, la Catedrală, acolo, era grupul mare de demonstranți. Curios era că poliția nu intervenea, era poliție în jurul locului, cu scuturi și cu echipament, dar nu intrau. Acolo se strigau lozinci, am jucat «Hora Unirii» la un moment dat. Mai târziu, cineva a venit cu ideea, probabil unul dintre liderii manifestării, să zic așa, să mergem către cartierele muncitorești unde stătea multă lume. În centru stătea puțină lume, puțină lume probabil știa de demonstrație. Și am plecat, la 10-11 noaptea, cu demonstrația către gară. Țin minte când am trecut pe sub pasajul de cale ferată – e o trecere pe sub calea ferată, acolo – s-au urcat câțiva și au dat jos de-acolo ce scria, lozinci de la Ceaușescu; pe vremea aia, toate zidurile erau pline de lozinci, citate din Congresul al XIII-lea. După, am mers către, nu știu cum se numea cartierul ăla, parcă 6 martie, și am intrat, pur simplu, pe străzile astea mici, cântam și strigam care de care mai tare, lumea ieșea pe la geamuri, prin cartiere de blocuri turn. Oamenii ieșeau, ni se alăturau, unii aprindeau lumânări la geam.
«Mai aduceți un autobuz… 10 aici, am prins 20»
Vreau să spun că șirul de demonstranți ajunsese în jur de 2-300 de metri și tot ni se alăturau oameni, tot creștea. Mergeam într-un ritm încet, așa. Steaguri, au apărut niște steaguri, nu știu, s-a produs chestia aia. S-a mers grup organizat, se strigau lozinci, o chestie minunată era când, pe la un bloc de-ăla de 10 etaje, apăreau vreo doi bătrânei pe geam și aprindeau lumânări, pur și simplu îți încărcau bateriile. Apoi am intrat la Piața Dacia (…) La fel, am luat-o prin cartier, am mers, am mers, am mers destul de mult și, la un moment dat, demonstrația a luat-o spre cartierul Lipova, Calea Aradului; sunt niște cartiere mai mari și pe acolo nu știam zona.
Întregu articol poate fi citit aici
