Documentând, la un moment dat, varii aspecte referitoare la Revoluția Română, am descoperit, în online, o serie de filme, relativ brute, capturate de varii posesori de cameră de luat vederi, la momentul producerii Revoluției. Într-unul dintre aceste cadre tremurânde, un grup de tineri sărbătoresc căderea dictatorului, întâlnind în drumul lor un cetățean știrb. Unul dintre tineri, uitându-se la cetățeanul respectiv, a simțit nevoia să exclame: ”Victorie, acum o să poți să-ți pui dinții, tataie!” Acea remarcă optimistă era, de fapt, nivelul de așteptare al unei societăți descătușate care credea, deja, că cerul este limita și că măreția faptelor ce vor urma vor fi temelia unei Românii cu adevărat performante.
România lui 1990 a pornit la drum având planuri mari și speranțe pe măsură. Unii au sperat la reconstruirea danturii, în timp ce alții au pus umărul la definirea proiectului constituțional și democratic românesc. Sigur că acest avânt inițial al realizării și al atingerii unor țeluri mărețe a fost înfrânat de ocazionala mineriadă, de falimentul unor bănci sau de dezumflarea spectaculoasă a unor jocuri piramidale, care au lăsat în urmă inclusiv cetățeni fără niciun leu în buzunar. Chiar și așa, elita politică a României, cu toate crimele efective și păcatele sale, a marcat victorii semnificative. Plecând de la momentul Snagov și continuând în anii ce au urmat, politicienii români au reușit să introducă România în NATO și apoi în Uniunea Europeană. Cu diplomație, tact, multă muncă, o înțelegere fină a politicii externe și a nevoilor aliaților, dar și folosind energia de care România dispunea, acești politicieni ai tuturor partidelor au reușit cel puțin două lucruri absolut mărețe. Anume, să scoată România din zona fricii strategice, prin aderarea la NATO, și din cea a izolării economice și diplomatice mai largi, prin aderarea la Uniunea Europeană.
Pe măsură ce timpul a trecut, politicienii au pierdut busola planului înalt și au început să se mulțumească cu din ce în ce mai puțin. Foarte puțin. Prea puțin. Așa se face că, în ultimele săptămâni, întreaga elită a puterii executive românești a simțit nevoia să se atașeze unor victorii infime la scară istorică. Toți mai marii executivului s-au prezentat la inaugurarea liniei de metrou din Drumul Taberei, deși știau că marchează, de fapt, cea mai chinuită investiție pe care Bucureștiul a avut neplăcerea de a o suporta. Ceea ce este cel mai grav este că umilința anilor de blocaje și erori a fost sărbătorită alături de corpul diplomatic de la București, care a avut, probabil, ocazia de a transmite acasă că România este prea ocupată să se bucure de micimea infrastructurii sale, pentru a mai avea vreun plan de excelență. Și pentru ca tabloul să fie cu adevărat complet, ulterior au mai fost marcați câțiva kilometri dintr-o autostradă care mai are enorm până la utilitate și alți câțiva kilometri chinuiți de linie de cale ferată care nici nu este gata acum, ci va fi gata undeva prin decembrie. Asta dacă, între timp, nu se întâmplă eternul neprevăzut.
Toate aceste evenimente recente subliniază micimea unei elite executive care a început să îmbrățișeze orice fleac ca fiind o victorie semnificativă, demnă de politizat și de pus pe tapet. Această țară a victoriilor din ce în ce mai mici, a planurilor din ce în ce mai mărunte, asistă cu aparentă indiferență la sufocarea efectivă a intereselor ei pe termen lung și se mulțumește cu rolul de pasager dezinteresat al existenței sale în câmpul internațional. Nu este doar o pierdere a busolei etaloanelor de măreție, ci un dezastru al unei clase politice în derivă, care se agață cu disperare de orice micro-victorie pentru a supraviețui electoral. În lumea actuală, aceasta a ajuns să fie singura logică a liberalilor care au abandonat orice amintire vagă a lui Brătianu, de dragul lui Cîțu și Orban.
