UPDATE A fost publicată motivarea CCR: are 133 de pagini și 3 opinii separate DOCUMENT

UPDATE 18:25

În fine, a treia opinie separată – aparținându-i judecătorului Mircea Ștefan Minea (propus la CCR de către fostul PDL) se bazează atât pe ideea Liviei Stanciu (conform căreia ministrul Justiției nu este o autoritate publică în sens constituțional), cât și pe ideea că acest conflict nu ar ține de Constituție, ci de norme infraconstituționale (mai pe românește: de legi obișnuite, nu de legea fundamentală).

„1. Constituția României prevede – la art.146 lit.e – că instanța de contencios constituțional este competentă să soluționeze conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice.

Conflictele juridice de natură constituțională au fost definite și circumstanțiate în jurisprudența Curții Constituționale ca fiind acelea care presupun acte sau acțiuni concrete prin care o autoritate publică sau mai multe autorități își arogă puteri, atribuții sau competențe care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități publice, ori omisiunea unor autorități publice constând în declinarea competenței sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor. Conflictele juridice de natură constituțională nu se limitează la conflictele de competență, pozitive sau negative, care ar putea crea blocaje instituționale, ci vizează orice situații juridice conflictuale a căror naștere rezidă în mod direct în textul Constituției.

2. Conflictele juridice de natură constituțională se pot ivi numai între autoritățile publice. Autoritățile publice – enumerate și reglementate generic prin Titlul III al Constituției – sunt: Parlamentul, Președintele României, Guvernul, Administrația publică (centrală și locală) și Autoritatea judecătorească (Instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii). Pentru a putea fi subiecte ale unui conflict juridic de natură constituțională, autoritățile publice trebuie să întrunească cumulativ cel puțin două exigențe: să fie nominalizate expres în Titlul III al Constituției, cu precizarea atribuțiilor care le revin în realizarea puterii de stat, și, respectiv, să fie autorități de natură constituțională, adică să participle nemijlocit la realizarea puterii de stat.

Astfel, se poate lesne observa că ministrul justiției nu face parte din categoria autorităților publice reglementate constituțional, el fiind un demnitar (ca oricare alt ministru) în cadrul autorității publice care este Guvernul.

Împrejurarea că – în conformitate cu dispozițiile art.132 alin.(1) din Constituție – „Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, a imparțialității și a controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției” nu îl transformă și nici măcar nu îl asimilează pe ministru în/cu o autoritate publică. Este adevărat că procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției, dar nu sunt în subordinea acestuia. Acest fapt rezultă indubitabil din coroborarea prevederilor constituționale (art.94 lit.c) cu cele legale (art.51 și 54 din legea nr.303/2004), în raport de care numirea și, respectiv, revocarea procurorilor se face de către Președintele României, la propunerea ministrului justiției și cu avizul (consultativ) al Consiliului Superior al Magistraturii. Prin urmare, nu se poate vorbi despre un conflict juridic de natură constituțională între autorități publice din moment ce una din părțile între care s-a iscat diferendul nu are calitatea cerută de textul constituțional – aceea de autoritate publică.

3. Dar, chiar dacă am putea trece peste acest prim impediment constituțional, tot nu ne aflăm în prezența unui conflict juridice de natură constituțională, întrucât în speță nu există o situație juridică conflictuală a cărei naștere rezidă în mod direct în textul Constituției. Obligația Președintelui (în măsura în care ea există!) decurge dintr-o dispoziție infraconstituțională, respectiv prevederea art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004. Or, Curtea Constituțională a reținut că neîndeplinirea unor obligații de sorginte legală nu generează automat un conflict juridic de natură constituțională, întrucât eventuala ignorare a unei astfel de competențe a unei instituții sau autorități publice, fie ea nominalizată în chiar Titlul III al Constituției, nu reprezintă eo ipso o problemă de constituționalitate, ci una de legalitate, pentru că raportul acestora poate fi cenzurat în fața instanțelor de judecată . De fapt, nu există nicio dispoziție constituțională care să prevadă în mod expres sau din care să rezulte măcar obligația Președintelui României de a dispune revocarea – la propunerea ministrului justiției – a vreunui procuror cu funcție de conducere.

Se mai impune precizarea că, în prezenta speță, nu se poate vorbi despre o „simetrie” între numirea și, respectiv, revocarea magistraților cu funcții de conducere, pentru că în vreme ce numirea (în funcții publice a unor demnitari) de către Președintele României se face în temeiul unei dispoziții constituționale exprese – art.94 lit.c – la propunerea (prevăzută de o normă infraconstituțională) a ministrului justiției, revocarea se face de către Președinte (în baza unei dispoziții legale – art.54 alin.(4) din legea nr.303/2004) la propunerea ministrului justiției (formulată în temeiul aceleiași prevederi legale). Aceasta demonstrează indubitabil faptul că – în cazul revocării – nu ne aflăm în fața unui conflict juridic de natură constituțională, din moment ce norma juridică de referință este una infraconstituțională (ceea ce înseamnă – încă odată spus – că situația juridică conflictuală nu rezidă în mod direct în textul Constituției).

4. În fine, reținem că, potrivit dispoziției legale susmenționată, revocarea procurorilor din funcțiile de conducere se face de către Președintele României, la propunerea ministrului justiției, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii. Prin urmare, fiind vorba despre o propunere a ministrului justiției, Președintele României îi poate da curs sau nu, având în mod evident latitudinea de a aprecia ținând seamă atât de regularitatea și legalitatea procedurii, cât și de avizul Consiliului Superior al Magistraturii. Având astfel în vedere cele constatate și reținute, Președintele României analizează situația existentă, apreciază dacă este pe cale să se producă sau nu un blocaj instituțional și se pronunță asupra măsurii revocării verificând regularitatea și legalitatea procedurii, dar ținând seamă și de anumite elemente de oportunitate”, detaliază Minea.

––––––––-

UPDATE 18:15

Altă opinie separată este cea a lui Daniel Morar, propus la CCR de către Traian Băsescu. Morar susține că președintele României poate refuza motivat cererea de revocare dintr-o funcție de conducere și că are un rol decizional într-o astfel de speță bazându-se pe argumente de legalitate și temeinicie, spre deosebire de ministrul Justiției, care poate aduce doar argumente legate de oportunitate.

„În procedura de numire, potrivit dispozițiilor art.54 alin.(3) din lege (Legea 303/2004 – n.r.), Preşedintele României are posibilitatea de a refuza motivat numirea în funcţiile de conducere. Apreciem că aceste dispoziții sunt a fortiori aplicabile procedurii de revocare, de vreme ce revocarea poate surveni ”pentru motivele prevăzute la art.51 alin.(2) care se aplică în mod corespunzător”. Cu alte cuvinte, ori de câte ori apreciază că nu sunt întrunite aceste motive, Președintele României poate refuza motivat cererea de revocare din funcția de conducere. Pe de altă parte, întrucât textul de lege nu distinge cu privire la obiectul evaluării pe care Președintele o face asupra propunerii de revocare, este evident că legea nu a limitat această analiză doar la îndeplinirea condițiilor de legalitate. În virtutea principiului ”ubi lex non distinguit, nec nos distiguere debemus”, apreciem că legea conferă plenitudine decizională Președintelui României, care are competența de a 124 verifica propunerea de revocare emisă de ministrul justiției și avizată de Consiliul Superior al Magistraturii, atât sub aspectul îndeplinirii condițiilor de legalitate, cât și a celor de temeinicie.

[…]

Ministrul justiției este singura autoritate care poate dispune cu privire la oportunitatea declanșării procedurii de revocare a procurorului din funcția de conducere, limitată însă la cele trei condiții prevăzute de art.51 alin.(2) din Legea nr.303/2004, ceilalți actori implicați, Consiliul Superior al Magistraturii, cu rol consultativ, și Președintele României, cu rol decizional, fundamentându-și răspunsul exclusiv pe argumente de legalitate și temeinicie a argumentelor invocate”, detaliază Morar.

––––––––-

UPDATE 17:52

În opinia separată, judecătoarea Livia Stanciu (propusă la CCR de către Klaus Iohannis) argumentează că, deși Guvernul este o autoritate publică constituțională, în sensul art.146 lit.e) din Legea fundamentală, nu același lucru se poate spune despre ministrul Justiției.

Iată cele mai importante idei din poziția Liviei Stanciu:

„– Ministrul Justiției nu reprezintă o autoritate publică constituțională în sensul articolului 146 lit.e) din Constituția României și deci nu poate fi parte într-un conflict juridic de natură constituțională;

– Guvernul României, deși poate avea calitatea de parte într-un conflict juridic de natură constituțională, reprezentând o autoritate publică constituțională, în sensul art.146 lit.e) din Legea fundamentală, nu are însă nici o competență, nici o atribuție – nici de rang constituțional și nici de rang legal – în ceea ce privește cariera magistraților, astfel că nu se poate constata că Președintele României și-ar fi arogat, competențe care potrivit Constituției să aparțină Guvernului sub acest aspect, deci nu se poate pune în discuție existența unui conflict juridic de natură constituțională între aceste două autorități publice;

– în cadrul procedurii de revocare a Procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție (DNA), Președintele României a pronunțat o hotărâre, în sensul nerevocării din funcție a acestuia, încheind, finalizând practic procedura declanșată de Ministrul Justiției, astfel că nu poate fi pusă în discuție problema creării de către Președinele statului a unui blocaj instituțional;

– nu s-a putut stabili o depășire din partea Președintelui României a limitelor de competență pe care legea i le conferă în procedura de revocare a Procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, doamna Laura Codruța Kovesi;

– nu s-a putut stabili o imixtiune a Președintelui României în competențele celorlalte instituții implicate în procedura de revocare a Procurorului-șef DNA, respectiv în competențele Ministrului Justiției și ale Consiliului Superior al Magistraturii;

– nu s-a putut stabili o încălcare a principiului cooperării loiale între autorități din partea Președintelui României”.

––––––––––

UPDATE 17:43

În opinia concurentă (atenție: NU opiniile separate), judecătorii Marian Enache și Simona-Maya Teodoroiu (propuși de PSD) pledează pentru o mai bună colaborare între ministrul Justiției și CSM (în special Secția pentru procurori):

„1. În procedura de numire a procurorilor în funcţii de conducere şi de revocare a acestora din funcţiile respective, este necesară o colaborare loială între Consiliul Superior al Magistraturii(CSM) – secţia de procurori şi ministrul justiţiei.

[…]

2. Principiul colaborării loiale între CSM – secţia de procurori şi ministrul justiţiei trebuie să se reflecte în adoptarea împreună a unor criterii clare de evaluare aactivităţii procurorului, pe care se fundamentează cererea de revocare, evitând arbitrariul. Ca urmare, esenţa conflictului juridic de natură constituţională şi-a avut originea în aceste aspecte şi a premers conduitei funcţionale a Preşedintelui României, determinând ulterior opţiunea acestuia. Practic, conflictul a fost generat de disfuncţiile preexistente în cadrul raporturilor dintre CSM – secţia de procurori şi ministrul justiţiei.

3. Necesitatea concordanţei, în aspectele esenţiale, a opiniilor exprimate de cele două entităţi implicate – ministrul justiţiei şi secţia de procurori a CSM – privind criteriile de revocare din funcţie a procurorilor, poate preveni un eventual caracter discreţionar ori nelegal al propunerii de revocare înaintate de ministru. Pe de altă parte, ignorarea ca atare, de către CSM – secţia de procurori, a propunerilor şi obiecţiunilor pe care ministrul justiţiei este îndrituit să le formuleze, poate genera o evaluare ad hoc, fundamentată mai ales pe „jocul majorităţii” voturilor exprimate.

4. Principiul simetriei în ce priveşte procedura numirii în funcţie de conducere, în raport cu cea a revocării, are un caracter relativ, prin consecinţele pe care le comportă şi, de aceea, el nu se aplică automat. Astfel, în timp ce promovarea în funcţia de conducere reprezintă o vocaţie profesională, care potenţează cariera magistratului şi îi conferă noi valenţe, revocarea din funcţia de conducere are un veritabil caracter sancţionator. Datorită consecinţelor severe, de o importanţă aparte, pe care revocarea din funcţie le are faţă de cariera magistratului respectiv, şi chiar în raport cu parametrii optimi de funcţionare a instituţiei pe care o conduce, cel puţin temporar (generate de vacantarea postului, necesitatea desemnării unei conduceri interimare până la o nouă numire în funcţia respectivă, care, oricum, trebuie să parcurgă toate etapele prevăzute de lege etc.), revocarea din funcţie a magistratului trebuie să aibă la bază o abordare justificată – rezultat al colaborării loiale, instituţionale, între ministrul justiţiei şi secţia de procurori a CSM.

[…]

5.Autoritatea ministrului justiţiei cu privire la desfăşurarea activităţii procurorilor trebuie înţeleasă în sensul că implică anumite responsabilităţi constituţionale ale acestuia, în temeiul prevederilor art.132 alin.(1) din Constituţie.

[…]

În consecinţă, exercitarea atribuţiilor legale în materie, ale ministrului justiţiei şi, respectiv, ale secţiei de procurori a CSM, trebuie să se desfăşoare în condiţiile unui echilibru stabil, pe care îl pretinde principiul colaborării loiale între autorităţile publice – factor esenţial în asigurarea unităţii sistemice etatice, în condiţiile respectării principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, prevăzut de art.1, alin.(4) al Constituţiei României. În acest mod, ar urma să fie evitată deplasarea conflictului juridic de natură constituţională, de la nivelul unde a apărut şi unde trebuia soluţionat, la nivelul superior, al decidentului final”.

––––––––––––-

UPDATE 17:23

Găsiți AICI motivarea CCR.

Câteva idei din motivare:

– potrivit CCR, ministrul Justiției are rolul principal în revocarea procurorilor-șefi:

„14. Se arată că, în procedura de revocare a procurorilor-şefi, rolul principal şi decizional aparţine ministrului justiţiei. Preşedintele României nu are un drept de veto în procedura de revocare, cele stabilite de Curtea Constituţională în materia numirii procurorilor aplicându-se mutatis mutandis în procedura de revocare a procurorilor cu funcţii de conducere”.

– CCR stabilește că sintagma „revocarea (…) se face” din Legea 303/2004 (art. 54, alin. 4) trebuie interpretată cu titlul de obligativitate:

„15. În interpretarea gramaticală a art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004, Preşedintele este obligat să revoce procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie la propunerea ministrului justiţiei. Aceasta, întrucât acţiunea Preşedintelui este descrisă prin termenul „revocă”, iar nu de o eventuală sintagmă de tipul „poate revoca”. Este reglementată, aşadar, o obligaţie, iar nu o posibilitate a Preşedintelui. Față de această interpretare, refuzul Președintelui României de a da curs propunerii de revocare este lipsit de temei legal, cu consecința, în plan constituțional, a împiedicării ministrului justiției de a-și realiza rolul consfințit de art.132 alin.(1) din Constituție. Din această perspectivă, refuzul Președintelui apare deopotrivă ca un act de încălcare a legii și un act de încălcare a Constituției, generând un conflict de competențe între acesta și ministrul justiției”.

– președintele Klaus Iohannis a acționat ca un decident politic, deși nu era cazul:

„20. Rolul Președintelui în procedura de numire/ revocare a procurorilor-șefi nu este și nici nu poate fi unul politic, iar examinarea pe care o realizează în această privință nu poate fi una de oportunitate, ci exclusiv de legalitate. Acceptarea punctului de vedere al Președintelui și, implicit, a răspunsului din cauza de față, ar avea semnificația acceptării faptului că atât numirea, cât și revocarea procurorilor-șefi reprezintă acte politice, ceea ce este inadmisibil într-un stat de drept.

[…]

21. Or, în cauza de față, Președintele României și-a asumat rolul de decident politic, refuzând să dea curs, din considerente de oportunitate, cererii de revocare a procurorului-șef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, formulată de ministrul justiției. Este un refuz care, pentru considerentele arătate, încalcă rolul constituțional al ministrului justiției și principiul independenței procurorilor. Chiar dacă nu fac parte din puterea judecătorească și nu beneficiază de independența pe care Constituția o garantează judecătorilor, procurorii se bucură de garanții specifice de independență.

22. Refuzul Președintelui de a da curs cererii de revocare este contrar principiului cooperării loiale între autoritățile publice, principiu de esența statului de drept. Prin conduita sa, Președintele înlătură a priori orice colaborare loială, anunțând ab initio refuzul său bazat pe convingerea politică și, odată cu transmiterea oficială a acestui refuz, blochează o procedură constituțională și legală. Acest refuz a închis, din punct de vedere procedural, calea ministrului justiţiei, împiedicând finalizarea procedurii de revocare din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie. În același timp, Preşedintele nu a emis, nu s-a pronunţat printr-un decret asupra procedurii de revocare, în condiţiile în care, pentru asigurarea simetriei actului juridic, se impune emiterea aceluiaşi tip de act, în cazul revocării ca şi în cazul numirii. Se încalcă, astfel, principiul legalităţii, prevăzut de art.1 alin.(5) din Constituţie. Emiterea unui decret prin care să se pronunțe asupra propunerii de revocare reprezintă o componentă a responsabilității politice pe care președintele o are față de popor și este parte intrinsecă a caracterului reprezentativ al mandatului prezidențial. Cum motivele invocate în refuzul Preşedintelui nu privesc legalitatea procedurii, nu se poate reţine nici o obligaţie a ministrului justiţiei de a proceda la reexaminarea solicitării sale. De altfel, o asemenea reexaminare nici nu a fost cerută sau acceptată ca fiind posibilă de către Preşedintele României”.

– autoritatea ministrului Justiției asupra procurorilor (prevăzută de art. 132 din Constituție) nu este una simbolică:

„91. Curtea reţine, de asemenea, că autoritatea ministrului justiţiei nu este una administrativă, din contră, acesta are plenitudine de competenţă sub aspectul autorităţii asupra procurorilor. Această plenitudine este limitată doar prin dispoziţiile constituţionale exprese, respectiv cele referitoare la numirea în funcţia de procuror şi la aplicarea sancţiunilor disciplinare [art.134 alin.(1) şi (2) din Constituţie], acestea fiind dispuse de Președintele României, respectiv de Consiliul Superior al Magistraturii. Noţiunea de autoritate are o semnificaţie foarte puternică, ea fiind definită drept putere de a da dispoziții sau de a impune cuiva ascultare, însă, în contextul constituţional dat, acesta se referă la o putere de decizie în privinţa gestionării carierei procurorilor [spre exemplu, potrivit art.69 alin.(1) şi (2) din Legea nr.304/2004, ministrul justiţiei, când consideră necesar, din proprie iniţiativă sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, exercită controlul asupra procurorilor, prin procurori anume desemnaţi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau, de procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, de procurorul-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism ori de ministrul justiţiei. Controlul constă în verificarea eficienţei manageriale, a modului în care procurorii îşi îndeplinesc atribuţiile de serviciu şi în care se desfăşoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi cu celelalte persoane implicate în lucrările de competenţa parchetelor. Controlul nu poate viza măsurile dispuse de procuror în cursul urmăririi penale şi soluţiile adoptate] şi a modului de realizare a politicii penale generale a statului [a se vedea mutatis mutandis, cu privire la atribuţiile ministrului justiţiei în raport cu magistraţii din cadrul parchetului, atât art.69 alin.(3) din Legea nr.304/2004, potrivit căruia ministrul justiţiei poate să ceară procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau, după caz, procurorului general al Direcţiei Naţionale Anticorupţie informări asupra activităţii parchetelor şi să dea îndrumări scrise cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru prevenirea şi combaterea eficientă a criminalităţii, cât şi Decizia Consiliului Constituţional francez nr.2017-680 QPC din 8 decembrie 2017, par.11, potrivit căreia autoritatea ministrului justiţiei se manifestă, în special, prin exercitarea unei puteri de a numi şi sancţiona, ipoteze în care, pe de o parte, Preşedintele Republicii numeşte în funcţie procurorul la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul secţiei competente a Consiliului Superior al Magistraturii, iar, pe de altă parte, ministrul justiţiei sancţionează procurorul cu avizul secţiei competente a Consiliului Superior al Magistraturii. Totodată, ministrul justiţiei poate adresa magistraţilor Ministerului Public instrucţiuni generale de politică penală, în special, cu privire la necesitatea asigurării pe tot teritoriul Republicii egalitatea cetăţenilor în faţa legii]. În caz contrar, dacă s-ar interpreta textul constituţional în sensul de subordonare ierarhică a procurorilor faţă de ministrul justiţiei, s-ar ajunge la situaţia neavută în vedere de constituantul originar şi de la care a dorit să se îndepărteze, potrivit căreia ministrul justiţiei ar fi şeful suprem al membrilor parchetului, cărora le poate da ordine şi instrucţiuni privitor la urmărirea crimelor şi delictelor [a se vedea, în acest sens, art.66 din Legea pentru organizarea ministerelor din 2 august 1929, promulgată cu Decretul nr.2710/929 şi publicată în Monitorul Oficial nr.169 din 2 august 1929]. Prin urmare, Curtea constată că textul constituţional consacră un evident element de discontinuitate faţă de tradiţia interbelică în privinţa relaţiei dintre ministrul justiţiei şi procurori”.

––––––––––––––––-

UPDATE 17:14

Curtea Constituțională a României a publicat în urmă cu puțin timp motivarea deciziei de pe 30 mai. Documentul are 133 de pagini și conține opiniile separate ale celor trei judecători care au votat împotriva constatării existenței unui conflict constituțional: Livia Stanciu, Daniel Morar și Ștefan Minea, transmite Digi 24.

De asemenea, există o opinie concuentă semnată de Marian Enache și Simona-Maya Teodoroiu.

Vom reveni cu documentul CCR. Momentan, site-ul instituției este nefuncțional.

–––––––––––

UPDATE 12:31

Curtea Constituțională nu va impune președintelui Klaus Iohannis niciun termen în care să emită decretul de revocare a șefei DNA, Laura Codruța Kovesi, au declarat pentru G4Media.ro surse CCR. De asemenea, motivarea deciziei privind conflictul constituțional dintre președinte și Guvern (motivare care aparent va avea 72 de pagini) nu va conține nicio sancțiune la adresa președintelui Iohannis, au mai declarat sursele citate.

În ceea ce privește intervalul de timp în care președintele Klaus Iohannis ar trebui să emită decretul de revocare din funcție a șefei DNA, părerile sunt împărțite. Potrivit surselor din cadrul CCR consultate de G4Media.ro, poate fi luat în calcul sau termenul de 20 de zile pe care îl are președintele să promulge o lege adoptată de Parlament, sau termenul de 45 de zile pe care îl are la dispoziție Parlamentul să pună în acord cu decizia CCR un act declarat neconstituțional.

Alt termen în care președintele ar trebui să emită decretul de revocare din funcție a șefei DNA a fost vehiculat de fostul ministru al Justiției Florin Iordache săptămâna trecută.

„Haideţi să aşteptăm motivarea CCR şi probabil că în motivarea CCR va fi prevăzut. Dacă nu, discutăm de termenul din contencios – maximum 30 de zile. Acele speculaţii că poate să-şi continue mandatul nu există”, a susținut Iordache pe 31 mai.

––––––––––––

UPDATE 12:25

Ministrul Justiției, Tudorel Toader, a făcut noi precizări în ceea ce privește decizia CCR privind cazul Kovesi, care urmează să fie citită joi în plenul CCR.

Concret, Toader a afirmat că CCR-ul nu este obligată să dea termen de revocare în privința Laurei Codruța Kovesi, amintind că decizia va produce efecte abia după publicarea în Monitorul Oficial, conform postului de televiziune Digi24.

–––––––

Decizia Curții Constituționale cu privire la soarta șefei Direcției Naționale Anticorupție va urma să fie citită astăzi în plenul CCR.

Tot azi există posibilitatea să fie publicată și motivarea deciziei potrivit căreia preşedintele trebuie să o revoce pe şefa DNA, Laura Codruța Kovesi, în Monitorul Oficial, precum și pe site-ul CCR, conform News.ro.

“Joi se citeşte în plenul Curţii decizia şi dupa decizie urmează să se facă corecturile şi vă comunicăm atunci când o publicăm întâi pe site şi totodată în Monitorul Oficial”, a declarat preşedintele CCR, Valer Dorneanu.