De ce e comunismul liber şi fericit în România

Fiindcă ex-preşedintele Traian Băsescu – el însuşi fost turnător, colaborator şi răsfăţat al Securităţii, potrivit dezvăluirilor operate de Silvian Ionescu (fost spion DIE) – nu a făcut nimic altceva decât să dea citire, de la tribuna Parlamentului (şi, pe alocuri, bâlbâindu-se), unui simplu raport lipsit de orice consecinţe juridice.

Fiindcă Alexandru Vişinescu – fost membru al plutonului care l-a lichidat pe mareşalul Ion Antonescu, dar şi călău activat în penitenciarele de exterminare Jilava, Mislea şi Râmnicu Sărat (unde i s-a alocat funcția de comandant, fiind direct implicat în asasinarea fruntaşului ţărănist Ion Mihalache) – și Ion Ficior (comandant al lagărului de la Periprava şi torţionar-gherţoi al sistemului penitenciar comunist, la Poarta Albă, Suceava și Borzești) – au fost doar niște simple unelte (ca alte sute/ mii de torționari cu chip uman, recrutați din drojdia unei societăți în curs de bolşevizare). Da: ustensile gregare folosite şi instigate de marii criminali care au premeditat valurile de arestări, încarcerări, execuţii şi deportări hotărâte în laboratoarele Kremlinului.

Fiindcă – exceptând lucrările de memorialistică (unele de-a dreptul revelatoare) scrise de foşti deţinuţi politici, dar şi rarisimele articole de presă sau studiile publicate de cercetători avizaţi, izolaţi şi prea puţin citiţi – nimeni, dar absolut nimeni nu vorbeşte despre sinistrele personaje din fosta Direcţie ideologică a Comitetului Central, criminali în masă care au premeditat şi coordonat (de la mijlocul anilor ’40 şi până în ajunul Revoluţiei, prin metode diferite, în funcţie de specificul fiecărei perioade) genocidarul aparat represiv menit să zdrobească toate elementele constituante ale identităţii româneşti: limbă, credinţă, educaţie, elite, tradiţii ş.a.m.d. Da, ne referim la zecile de agenţi sovietici, care – potrivit lui Pavel Câmpeanu (fost ilegalist prăbuşit, pe la mijlocul anilor ’80, în dizgraţia lui Ceauşescu) – au activat în cadrul acelei facţiuni ucigătoare. Ulterior, după momentul “decembrie ’89”, odraslele acestor alogeni (purtători de nume conspirative româneşti) s-au transformat în adevărate vârfuri de lance ale capitalismului sălbatic şi de cumetrie. Da, fiindcă ştafeta răului a fost transmisă.

Fiindcă actualele autorităţi roase de molii (insultându-ne inteligenţa fără pic de ruşine) îi prezintă pe Vişinescu şi pe Ficior drept veritabile trofee ale condamnării comunismului. Ni se spune că tragerea lor la răspundere (acum, la mai bine de 26 de ani de la Revoluţie!) ar reprezenta, cică, o victorie “morală”, “reparatorie”, dar nimeni nu frunzăreşte dosarele din arhive (cele care au mai supravieţuit, majoritatea fiind oricum “periate”), pentru a identifica şi a-i aduce în faţa justiţiei pe acei procurori şi anchetatori ai Securităţii (încă în viaţă) care au trimis sute de mii de români (printre care numeroşi intelectuali de seamă) în bezna închisorilor, la foamete, umilinţă, tortură şi moarte. Cineva ar trebui s-o facă. Fiindcă răspunderea penală pentru omor (şi complicitate la omor) nu se prescrie. Cu ce sunt nemernicii ăştia mai nevinovaţi decât Vişinescu & Co?!

Fiindcă – după 45 de ani de dictatură genocidară (finalizaţi cu o uriaşă baie de sânge) – criptocomuniştii lui Ion Iliescu (sprijiniţi şi propulsaţi de belferii fostei Securităţi) şi-au arogat frâiele puterii şi i-au periferizat politic pe Seniorul Corneliu Coposu şi pe Ion Raţiu, demarând un teribil jaf naţional pentru care nimeni nu a fost tras la răspundere. Şi nici nu va fi.

Fiindcă neocomuniştii tătucului Iliescu au premeditat mineriade, l-au prohibit pe Rege şi au căpuşat securistic atât partidele istorice, cât şi fragila societate civilă care se trudea (sub auspicii nefavorabile) să îşi facă auzit cuvântul. La fel a păţit şi presa liberă de inhibiţii. La fel a păţit România.

Fiindcă – deşi nu a beneficiat de o lege a Lustraţiei (care, dacă ar fi fost susţinută şi gândită corespunzător, în spiritul şi litera Punctului 8 de la Timişoara, ar fi schimbat geografia politică şi securistică a naţiei, fapt raţional şi moralmente dezirabil, dar imposibil de realizat acum) – în România funcţionează o aberantă lege antilegionară, în condiţiile în care nu ne confruntăm (nici pe departe) cu un pericol de extremă dreaptă, iar Securitatea obişnuia să-i stigmatizeze de-a valma, pe aproape toţi anticomuniştii, drept “legionari”. În schimb (după 45 de ani de ciumă roşie, reeducări şi îndobitocire programatică), comunismul e considerat trendy, iar ex-premierul Victor Viorel Ponta nu s-a sfiit să se fălească, în repetate rânduri, etalând un tricou imprimat cu mecla lui Che Guevara – în fapt, un criminal feroce prezentat (din motive ce ne depăşesc, deşi le putem bănui) cu titlul de erou al stângismului luminos. Fiindcă nimeni nu vorbeşte despre holocaustul roşu. De ce?

Fiindcă Alexandru Nicolschi (alias Boris Grünberg Nikolski, poreclit “Omul-Şobolan”, deşi nu avea mai nimic uman, în afara faptului de a fi fost biped) a răposat cu rânjetul pe buze, în ’92, după ce ne-a dat lecţii de morală la postul public de televiziune.

Fiindcă Nicolae Pleşiţă se crăcăna de veselie când povestea – în direct, la troaca OTV – cum l-a zdrobit în bătaie pe Paul Goma. Fiindcă Paul Goma respiră, dar România uită să-l cheme acasă.

Fiindcă Gheorghe Enoiu – poreclit “Măcelarul de la Interne”, întrucât dezvoltase pandalia de a se încotoşmăna într-un cearșaf, ca nu cumva să-şi păteze costumul cu sângele nefericiţilor pe care îi tortura, cu o plăcere de-a dreptul diavolească – a murit la casa lui (după o îndelungată “carieră” încununată de succes), chiar înainte de a fi condamnat pentru crimele săvârşite.

Fiindcă, atunci când a ieşit pe poarta puşcăriei, infractorul de drept comun Năstase Adrian a avut incredibila nesimţire de a se compara cu deţinuţii politici din anii ’50-’60. Ne-a spus-o cu nonşalanţă (ca şi cum ne-ar fi trimis să-i numărăm ouăle), de la adăpostul bărbiţei atent dichisite.

Fiindcă indolentele autorităţi dâmboviţene (indiferent de spoiala politică) şi-au bătut joc – şi încă o fac, ceea ce este de-a dreptul halucinant! – de cei  aproximativ 2.200 de foşti deţinuţi politici care mai sunt încă în viaţă (bolnavi şi plini de nevoi), prin refuzul constant de a adopta o binemeritată lege a Recunoştinţei. Ce mai aşteptaţi, capete de piatră? Să piară cu toţii?!

Fiindcă foştii securişti sunt îmbuibaţi cu pensii babane, speciale. Fiindcă sistemul le mulţumeşte şi îi iubeşte până la capăt.

Fiindcă a fost clasat dosarul Revoluţiei, fără a fi deschis unul nou, referitor la cei care l-au îngropat pe primul. Fiindcă redeschiderea dosarului Mineriadei duhneşte a perdea de fum.

Fiindcă generalissimul-puşcăriaş Iulian Vlad (şeful Securităţii înainte de ’89 decembrie) emană interviuri sulfuroase şi ne serveşte, mimând alura bunicuţului sfătos, chifteaua “Securităţii patriotice”. Vinovatul a fost Vasile Milea, insinuează Vlad (în subsidiarul cântecului de sirenă), Securitatea n-a avut nici cea mai mică tangenţă cu sângele Revoluţiei. Cu alte cuvinte, generalissimul face (a câta oară?) ce ştie cel mai bine: mută morţii pe o altă stradă. Şi nimeni nu-l contrazice, nici măcar cu o întrebare pe alocuri dificilă. Fiindcă eroii morţi nu oferă interviuri. Şi nici nu le consemnează.

Fiindcă autorităţile de la Bucureşti au părăsit (politic, diplomatic şi moral) Basarabia, lăsând-o la cheremul derbedeului planetar Vladimir Putin.

Fiindcă Biserica Ortodoxă Română – “păstorită” (din 1948 şi până în prezent) de ierarhi turnători de semeni, care au parafat colaborarea cu Securitatea şi au tras foloase din această evidentă lepădare de Hristos) – refuză să recunoască, oficial, martiriul numeroşilor preoţi şi monahi asasinaţi, pe capete, în temniţele comuniste. Să vă fie ruşine, vânzătorilor de oameni! Şi luaţi aminte la vorbele “marelui vagabond apostolic”, Vladimir Ghika: “A ne aminti de cei care sunt uitaţi înseamnă a ne aşeza de partea lui Dumnezeu, care nu uită pe nimeni”.