Dragoş Pătraru răbufneşte în scandalul imigranţilor: „Cum de vă mai ține pământul..”

Jurnalistul Dragoş Pătraru răbufneşte în scandalul imigranţilor – mai precis, împotriva celor ce critică persoanele care fug de războaiele din ţările lor de origine.

Într-un articol publicat, joi, pe blog (şi intitulat „Cum de vă mai ține pământul, asta nu pricep!”), ziaristul subliniază că „nu poate să existe pro sau contra, când vorbim de viețile unor oameni”. În acelaşi timp, Pătraru propune ca declaraţiile actualilor oponenţi faţă de venirea refugiaţilor în Europa să le fie prezentate copiilor acestora.

Redăm mai jos materialul integral al lui Dragoş Pătraru:

„La primele opinii pe care le-am văzut pe acest subiect, am zis că nu am citit eu bine, că m-am grăbit, am parcurs textele în diagonală și nu am înțeles. Apoi, am schimbat canalul când auzeam câte un imbecil expunând teoria și mai imbecilă că asta e, domnule, s-au născut acolo, să stea acolo, să moară, ce vină avem noi? Nu e treaba noastră! Asta e cea mai tare explicație! Nu e treaba noastră! Dar treaba noastră care e, luminaților?

Nu, nu pot să accept că astfel de animale există printre noi! Nu pot să cred că e posibil să ai asemenea opinii despre niște oameni care fug, în încercarea de a-și salva viețile! Mintea mea refuză să proceseze informația că pentru un om normal la cap și cât de cât educat, granițele, de orice fel ar fi ele, mai contează și mai pot însemna ceva bun și util, în anul 2015.

Ce nație de monstru zace într-un om care se crede mai presus decât un altul, doar pentru că a avut norocul să se nască într-un loc ferit de război? Și ne putem numi oameni dacă în fața problemelor de viață și de moarte ale altor oameni ridicăm din umeri și spunem: ghinion!? Nu e treaba noastră?

Constat că nu ești în tendințe dacă nu te declari pro sau contra imigranți. Spun doar atât: nu cred că poate să existe pro sau contra, când vorbim de viețile unor oameni. Când în discuție sunt viețile oamenilor, opțiunea nu poate fi decât una. Cealaltă variantă se numește crimă. Așadar, ca exercițiu de toleranță, poate așa încep unii să priceapă despre ce e vorba, le propun tuturor inteligenților care sunt atât de categorici în această chestiune (nu pot să le doresc ceva rău, pentru că aș fi exact ca ei) să-și ia copiii în brațe, să-i privească în ochi și apoi să se gândească ce-ar face ei dacă ar fi bărbatul din imagine? Deci, nu sunteți voi, șmecherii români care altfel vă considerați blestemați că v-ați născut pe-aici, nuuu, sunteți acel bărbat din imagine: cu mintea lui, cu educația lui, cu naționalitatea lui, cu familia lui, cu foamea lui, cu frica lui, cu dorința lui de a trăi și de a-și salva copiii. Ce faceți? Fugiți sau nu?

Atât, ignoranților nesăbuiți, atât!

Mă rog, nu atât, că mi-a mai venit una. Două, de fapt. Prima. Altfel, toate javrele astea spun sus și tare că au credință în Dumnezeu, merg la biserică, țin sărbători, se închină, spun rugăciuni. Poate să creadă în ceva un om care neagă dreptul la viață altui om? Poate să creadă doar că el a devenit un mic Dumnezeu. Și s-a umplut lumea de Dumnezei d-ăștia! Cum de vă mai ține pământul, asta nu pricep!

Și a doua. Cei mai importanți care s-au pronunțat pe subiect merită ținuți minte, iar peste câțiva ani, înregistrările cu ei tunând și fulgerând împotriva imigranților merg trimise copiilor lor. Cu mesajul: uite, copile, asta zicea tac-tu acum zece ani. Dacă nu te-a crescut și pe tine la fel, poate-l pui să-ți explice într-o zi ce nație de monstru e. Că om nu pare, nu?”