Acum, că a trecut, nu poți să nu observi că dezbaterile electorale de peste ocean sunt puțin infantile pentru un european, deși le-am face o nedreptate să le etichetăm astfel. Poate este și efectul personajelor extrem de bine conturate care ajung în alegerile pentru Casa Albă, poate este și stilul lor de mediatizare, star sistemul care a copleșit politica etc. Și nu, nu este vorba doar de Trump; au mai avut alegeri la fel de spectaculoase cu candidați mai puțin excentrici.
Și chiar și aici, am avut un scrutin extrem de dinamic și de combativ între doi candidați aflați totuși la vârste înaintate. Deci a mai căzut un mit, acela că alegerile la ei sunt hollywoodiene atunci când sunt populate cu personaje tinere și neliniștite.
După cum ați putut observa și de data aceasta, certurile sunt și la ei cât se poate de virulente – cu acuzații de corupție, cu vorbe grele, cu probe de incompetență, cu detalii intime și sordide, cu chestionarea backgroundului educațional și cu întrebări indiscrete despre cum s-a făcut, poate nu primul milion, cum se spune, dar măcar al doilea.
Nu de puține ori, comentatorii au obiceiul de a trata fenomenul electoral holistic. Cei care acum patru ani ne explicau fenomenul Trump ne explică acum, tot la grămadă, de ce nu a mai convins Trump. Până la urmă, nu este chiar corect să spui că votul pentru Bush jr., sau pentru Obama, sau votul pentru Trump, sau pentru Biden este un barometru clar pentru un moment al societății americane. Ar fi așa dacă s-ar câștiga alegerile cu scoruri (la votul popular) și diferențe evidente.
Acolo este totuși un sistem cu două partide mari (singurele partide care chiar contează), cu vot „winner takes all” pe fiecare stat în parte și indirect la nivel federal, cu electorate de multe ori stabile, care, da, trebuie mobilizate și câteva state mai capricioase în care campania chiar face diferența. Pe undeva, dacă nu ar exista stilul flamboiant al candidaților și maniera de a relata episodul electoral a televiziunilor de știri, de zici că regizează alegerile, nu le prezintă, rezultatele votului la ei ar avea toate șansele să fie mai plictisitoare decât în Europa.
Rezultatele, spuneam, pentru că, dincolo de ele, îi diferențiază de Europa lipsa de preocupare a votantului pentru ideologie. Atenție, electoratul lor nu este lipsit de identitate politică sau partizană, ci dimpotrivă. Dar opțiunea este concretă, nu abstractă, iar politicile și măsurile propuse de candidați sunt de multe ori tranșante. Se discută pro și contra, dacă să se dea sau să nu se dea, dacă să se facă sau să nu se facă… Între timp, Europa strălucește în campanii prin mesaje simandicoase despre stânga modernă și dreapta modernă, despre electoratul de stânga și electoratul de dreapta și, odată constituită o majoritate, oricum ai senzația că toate guvernele fac cam același lucru. Este diferența dintre o ideologie adaptabilă și transpusă permanent în teme concrete, în America, și una preocupată să justifice că nu s-a abătut de la eticheta ei tradițională, chiar dacă trebuie să te uiți cu microscopul ca să vezi diferența dintre ea și concurența ei, în Europa. În estul Europei nici nu mai discutăm – gândiți-vă că aici, sistemul de partide și de ideologii a trebuit reinventat prin conectare cu cel european, prin reconectare cu un interbelic edulcorat și prin plasarea lui unui public care, conștient de neajunsurile comunismului și ale dictaturii, nu avea în marea lui majoritate în 1990 nicio experiență relevantă cu votul democratic și cu identitățile ideologice occidentale.
Sigur, noi, ca și comentatori, putem lua campaniile și guvernările din SUA și să le punem în niște cadre ideologice specifice lor, dacă înțelegem că un conținut concret și empiric este acolo creator de ideologie, în timp ce politicienii europeni, cât ar fi ei de dezghețați, tot se uită cu teamă și smerenie la niște paturi ale lui Procust ideologice. Fiecare sistem are specificul lui, dar să nu ne mire că la noi apar la fiecare patru-cinci ani mici revoluții politice, mișcări antisistem, partide de facebook și lideri caricaturali care se vor charismatici. Și unii dintre ei mai ajung și la putere. Sigur, acum patru ani, când a câștigat managerial alegerile, dar nu și scrutinul popular, unii l-au pus și pe fenomenul Trump în aceeași serie a antisistemicilor. După patru ani de mandat nu mai pare chiar așa. Și, oricum, să judeci un fenomen electoral american cu cadrele europene, nu este chiar în regulă.
Da, Trump a avut multe elemente de discurs antisistem, și acum patru ani, și acum o lună sau două săptămâni. Interesant este că a reușit să o portretizeze pe Hillary Clinton drept sistemul, iar pe Biden, fost vicepreședinte totuși, nu… Poate și pentru că a văzut aceste alegeri convins și el de fenomenul Trump și uitând că acum patru ani se terminaseră mandatele unui președinte (Obama), și era loc pentru cineva nou la Casa Albă. Acum era președintele în funcție și e ușor comic să te plângi de o conspirație prin care ți s-au furat alegerile când deții un asemenea portofoliu.
Deci ce putem spune, la patru ani distanță și într-un fenomen electoral cât se poate de concret, despre fenomenul Trump? Că și-a imaginat alegerile în scenariul de acum patru ani, cu sondajele care îl dezavantajau, dar cu focusul lui pe strategie și pe comunicarea brutală cu publicul. Și a uitat că este președintele în funcție, și doar vreo 10 președinți americani din 45 (Trump a fost al 45-lea locatar de la Casa Albă) au pierdut, dacă îmi aduc bine aminte, realegerea (la aceștia se pot adăuga vreo trei care au pierdut nominalizarea pentru un nou mandat la primarele din propriul partid, dar este cu totul altă situație).
Dar nu, el a insistat să fie fenomenul Trump – și a rămas, devenind, după o alegere zgomotoasă în 2016 și după un mandat la fel de zgomotos, al 11-lea președinte care pierde realegerea, pe care i-o garanta statistica mai mult decât propriul excepționalism.
