La nivel discursiv, fiecare „gâgâ” din România a înțeles că obiectivul principal al țării este aderarea la spațiul Schengen. Fiecare dintre cei patru oameni din pozițiile cheie ale statului român, președintele, premierul, președinții celor două camere ale Parlamentului, au subliniat importanța aderării la Schengen. Totuși, care este strategia adoptată de România în acest sens? Există un asemenea plan?
Însă, ce spun principalii lideri ai instituțiilor statului:
„Europenizarea completă a României este un obiectiv central al mandatului meu, aceasta înseamnă continuarea procesului de integrare europeană prin aderarea la spaţiul Schengen şi prin adoptarea monedei euro. Locul României este în spaţiul Schengen, stat membru cu drepturi egale şi depline. Îndeplinim integral criteriile de aderare la spaţiul Schengen, orice nelămuriri pe acest palier ţin pur de considerente politice”, declara Klaus Iohannis pe 29 ianuarie.
„Am discutat și despre MCV și Schengen, dar acolo deja lucrurile sunt știute, pozițiile noastre. Sprijinul, atât la nivelul Comisiei Europene cât și la conducerea Parlamentului European există, mai rămâne să convingem una sau două țări membre care încă au rețineri față de acest lucru”, a afirmat Victor Ponta de la Bruxelles 4 luni mai târziu.
În octombrie 2012 și președintele Camerei Deputaților, Valeriu Zgonea, declara că „cel mai important obiectiv rămâne aderarea noastră, a României, la spaţiul Schengen”.
Strategia de politică externă a României ar trebui să intre în atribuțiile președintelui, el fiind de altfel și reprezentantul României la nivel internațional. Până la acest moment, abordarea politicii externe abordată de președintele României este puțin bizară.
Premierul Victor Ponta a punctat foarte clar un lucru: mai sunt una-două țări care ar mai trebui convinse că România merită să adere la spațiul de liber schimb. Cel puțin una dintre aceste țări nu a fost însă inclusă până la ora actuală pe agenda de lucru a președintelui României.
Cum au arătat până acum vizitele externe ale lui Iohannis? Președintele a avut o abordare mai degrabă populistă și politicianistă în momentul în care a ales țările pe care să le viziteze. De ce altfel ai vizita Moldova de mai multe ori sau Italia, decât dacă nu ai vrea să îți mulțumești votanții din diaspora? Pe lângă aceste două state, Klaus Iohannis a mai vizitat Ucraina, Polonia, Bulgaria, Franța și, evident, Germania.
Motivele pentru vizitele în aceste state au fost întemeiate, însă cu siguranță niciunul nu viza strategia pentru Schengen. De ce?
1. Ucraina și Polonia. Vizita în cele două state era necesară din punct de vedere al proximității și al pericolului reprezentat de Federația Rusă. De asemenea, Polonia este un stat de la care România chiar ar avea de învățat.
2. Bulgaria. Altceva în afară de vecinătate și de o conturare a unei poziții comune în plan extern nu putea să existe.
3. Franța. E bine să fii prieten cu francezii, deoarece au o influență destul de mare la nivel european și, doi la mână, au existat atentatele de la începutul anului, iar arătarea solidarității dădea bine în plan internațional.
4. Germania. Klaus Iohannis s-a bucurat de susținerea Cancelarului Merkel, măcar la nivel declarativ, în campania electorală. De asemenea, Germania este un fel de „homeland” pentru Klaus Iohannis el fiind etnic german. În ceea ce privește Schengen, Merkel i-a tăiat puțin din aripi președintelui spunându-i pe scurt că „vom vedea”. În privința Germaniei intervine și factorul pur politic și populist: baia de mulțime printre românii din Germania, cei care au făcut cozi să îl voteze pe Klaus Iohannis.
5. Italia. Această vizită este greu de înțeles în privința strategiei pentru aderarea la Schengen. Susținerea italienilor o aveam oricum, iar vocea lor nu este foarte influentă în Uniunea Europeană, date fiind problemele economice, sociale, etc. Plus de asta, Matteo Renzi doar ce a fost în noiembrie la București. Din această vizită rezultă un singur lucru: Klaus Iohannis voia o nouă întâlnire cu românii din diaspora. De altfel, presa de la București a scris mai degrabă despre baia de mulțime a președintelui în Italia, decât despre concluziile întâlnirilor cu partenerii de discuții.
În tot acest timp, Klaus Iohannis a ignorat două state care în ultimii ani au fost împotriva aderării României la spațiul Schengen: Olanda (cea mai vehementă) și Finlanda (care a blocat aderarea în 2013). În cazul olandezilor vorbim de o problemă strict politică, dat fiind curentul naționalist existent la ora actuală în țara lalelelor. În această situație se invocă temerea unei creșteri a migrației din România și Bulgaria.
Referitor la Finlanda, nordicii au declarat în 2013 că Romania si Bulgaria au fost primite prea usor in randul celor 27 de state membre ale Uniunii Europene. Un argument folosit și de alte state, însă cu alte ocazii – gen ambasadorul Olandei la București. Deși în 2014 nu au mai avut nimic de obiectat, nordicii ar putea ca oricând să fie din nou împotriva aderării României la spațiul Schengen, dată fiind problema cerșetorilor români.
În privința Olandei, probabil, un semnal de alarmă pentru armata de la Cotroceni ar fi trebuit să fie declarațiile ambasadorului olandez la București, Matthijs van Bonzel, care a spus cu subiect și predicat că „Parlamentul olandez nu susține, în acest moment, aderarea României la Schengen”. Motivul este acela că România nu ar fi implementat toate cerințele inițiale pentru a deveni un stat membru.
De la Cotroceni, de unde ar trebui să fie făcută strategia de politică externă a României, se ignoră în mod constant problema olandeză. Și în acest an, într-o mare majoritate, există posibilitatea ca România să nu adere la spațiul Schengen. Și cine va fi găsit vinovat? Desigur, Parlamentul. De ce? Pentru că e criticat în MCV. Întrebarea e, când își va asuma și președinția culpa într-un asemenea caz?
