Din capul locului, țin să spun că pe mine mă îngrijorează la maxim decența, simplitatea, aerul de normalitate pe care l-a avut demisia de ieri a lui Nicolae Ciucă. Ce-i asta, nene? Păi unde ne credem? Nu mai suntem români? Păi la români premierul pleacă doar cu scandal, cu tinichele de coadă, cu afaceri oneroase pe prima pagină a ziarelor, după care lumea răsuflă ușurată că i-a trecut glonțul pe la ureche și așteaptă lucruri mai bune de la următorul premier. Așa e procedura, uită-te în istoria postdecembristă, să te convingi.
Cu alte cuvinte: nu are cum să fie semn bun ce se întâmplă cu Ciucă. Dacă era el cel bun, iar Ciolacu este cel rău? Dacă demisia lui Ciucă nu este doar finalul unei guvernări proaste dar stabile, și ci debutul unei perioade nasoale dar stabile? Să mor, îmi vine să strig ca în anii 90: „cine ești dumneata, domnule Ciolacu, și ce ai făcut în ultimii cinci ani?”.
Și mai e ceva ce mă îngrijorează: faza cu UDMR. Să-i oferi Ministerul Energiei ca să renunțe la Ministerul Dezvoltării?! Păi asta nu poate însemna decât un singur lucru: că România nu mai are nici un control asupra pieței energiei, lucrurile de-acolo sunt deja trase la poartă și nu pot fi influențate de un prăpădit de ministru. Iar faptul că UDMR nu vrea ministerul ăsta e un semn și mai rău, înseamnă că urmează o perioadă atât de atroce din punct de vedere energetic încât partidul care-l ocupă poate dispărea complet din istorie.
Gata, știu. Decât să aleg una din cele două îngrijorări, mai bine le îmbin. Așa că strigătul meu va suna așa: „Cine ești dumneata, domnule Ciolacu, și ce nenorociri ne va oferi Ministerul Energiei în următorii cinci ani?”.
