Zilele acestea asistăm la o dezbatere aprinsă pe tema pensiilor speciale. Pe de o parte, Comisia Europeană critică reforma pensiilor speciale, iar România trebuie să explice și să justifice de ce există două unități de măsuri diferite în sistemul de pensii. Pe de altă parte decidenții politici de la București spun că este justificată existența a două măsuri diferite în sistemul de pensii. Cert este că dacă nu se va ajunge la un consens, România riscă să piardă banii din PNRR destinați pensiilor.
Dilema pensiilor speciale: cum ajungi la o abordare unitară?
România a propus în PNRR un plafon de 9,4% din PIB pentru cheltuielile legate de pensii. Problema majoră ține de faptul că în prezent, cheltuielile guvernului român cu pensiile sunt la limita acestui plafon prevăzut în PNRR. Orice majorare a pensiilor, inclusiv a pensiilor speciale ar depăși plafonul de 9,4%. Pensiile speciale sunt de fapt pensii de serviciu pentru mai multe categorii socio-profesionale: judecători, procurori, diplomați, foști parlamentari, militari etc. Dacă în majoritatea cazurilor pensiile se calculează pe baza principiului contributivităţii, în cazul pensiilor speciale acest principiu nu poate fi folosit pentru simplul fapt că aceste categorii socio-profesionale nu au avut un salariu propriu zis, așa cum este el definit din punct de vedere juridic – drept o contraprestaţie în bani pe care angajatorul este obligat să o acorde în schimbul muncii prestate de către salariat. Militarii de pildă au parte de solde, în timp ce parlamentarii în timpul mandatului nu primesc un salariu ci o indemnizație.
Așadar aceasta este principala distincție între pensiile „normale” și pensiile „speciale”. Prin urmare întrebarea care se pune e cum formulezi un principiu de calcul unitar pentru cele două categorii de pensii? În sistemul actual există două abordări, dar acest lucru reprezintă un impediment la nivel european.
Ce poate face România?
Așa cum vedem, miza este una importantă. În lipsa unui compromis cu instituțiile europene România riscă să piardă finanțarea din PNRR – aproximativ 3 miliarde de euro. Prin urmare calea cea mai bună ar fi aceea a unei abordări unitare a pensiilor. Asta înseamnă că legislativul din țară ar trebui să imagineze un proiect de reformă a pensiilor astfel încât pensiile „normale” și cele „speciale” să aibă un sistem de calcul similar. Sarcina nu este una simplă de vreme ce, așa cum am văzut anterior, principiul contributivității nu se aplică în cazul pensiilor „speciale”. Cu toate acestea, legislatorii din țară se pot consulta cu instituțiile politice și financiare de la nivel european astfel încât să găsească o soluție comună care să ducă la deblocarea actualei situații.
Varianta unei confruntări cu Comisia Europeană nu doar că nu rezolvă problema dar nu face decât să crească gradul de resentiment din societate. În plus, România are nevoie să colaboreze cu executivul european și pe alte dosare importante precum Schengen sau Bîstroe. Prin urmare este nevoie de un consens între București și Bruxelles. Acest consens ar trebui să implice o reformă a pensiilor într-un mod acceptat atât de Comisie cât și de Guvernul României și, probabil, va fi nevoie de o abandonare a pozițiilor fixe în care cele două părți par că se află în prezent. Reforma pensiilor din România este posibilă, iar legislativul de la București are competența necesară pentru a o pune în practică. Doar că în prezent pare a fi blocat într-o logică conflictuală care nu folosește nimănui.
