Am murit de râs auzind sirenele și motivul din spatele lor. Se reia, oameni buni, exercițiul de banalizare a sirenelor de acum trei ani, despre care toată lumea spunea că este complet inutil în absența celorlalte măsuri: indicații de trafic, de adăpostire, de organizare, etc. După câteva luni nimeni nu mai tresărea când auzea sirena și probabil că și dacă ar fi apărut vreo nenorocire, n-ar fi reacționat în vreun fel.
În 2020 exercițiul nino-nino a fost oprit, din cauza pandemiei. Explicația oficială: să nu genereze panică, să nu cumva să asocieze oamenii sirenele cu nenorocirea medicală. Acum, însă, când avem și război și psihoza unui cutremur iminent, e ok să stârnim panică. Și tot la fel, fără alte măsuri. Cumva e la mișto. „Fii pregătit să NU te adăpostești, pentru că n-ai unde”.
Și aici ajung la subiectul principal: putem să discutăm critic despre ISU și despre Raed Arafat? Că de câte ori s-a dorit asta s-a constatat, politic, că nu e momentul. Acum este?
Putem vorbi despre motivele pentru care o droaie de clădiri fragile au avize ISU? Despre birocrația impusă de ISU diverselor instituții, dar neverificată sau neurmată de măsuri concrete de protecție civilă? Despre forța de reacție a ISU și a statului în general, în materie de dezastre? Repet: fără să fie vorba despre Raed Arafat, cum mereu se sugerează.
Sau, uite, o altă variantă: să ne imaginăm că vine un dezastru iar Raed Arafat este indisponibilizat. Un bolovan îi blochează drumul și omul n-are semnal la telefon, rămâne izolat într-o clădire, etc. Cine va lua deciziile în locul lui? Cine e omul ăla? De la ce partid vine, ce pregătire are, cine-i răspunde la telefon?
Că așa, să facem zgomot cu sirenele, ca la Untold, nu e mare brânză. Dincolo de asta mai e ceva?
