După 26 de ani înţesaţi de tergiversări şi tertipuri juridice, minciuni şi muşamalizări de o abjecţie înfiorătoare – la care s-au dedat, într-o cârdăşie de-a dreptul penală, atât instanţele civile, cât şi cele militare (pentru a-i proteja pe capii Securităţii şi ai Miliţiei ceauşiste, dar şi pe călăii acestora, încă „funcţionali” după Revoluţie) –, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie recurge, în sfârşit, la un gest de normalitate: trimiterea în judecată a celor implicaţi (în 1985) în torturarea şi asasinarea opozantului Gheorghe Ursu.
Nota bene: rechizitoriul pune pe tapet o serie de mize de-a dreptul esenţiale, pe care justiţia dâmboviţeană ar face bine să nu le mai rateze (şi să le îngroape, premeditat), la fel ca în perioada 1990-2000. În realitate, condamnarea asasinilor lui Gheorghe Ursu (şi, implicit, recuperarea memoriei unui intelectual strivit de braţul armat al partidului unic) reprezintă un deziderat în sine, dar şi o asumare necesară a unei istorii dureroase, a cărei tăinuire se încăpăţânează să ne otrăvească încă, hrănindu-se din aceleaşi vechi rădăcini securistice.
Să remarcăm că (în comparaţie cu alte rechizitorii, care vizezază crime săvârşite sub dictatura comunistă) dosarul Ursu promovează un aspect novator: este pentru prima oară când în faţa justiţiei sunt aduşi, laolaltă, atât decidenţii asasinatului – doi demnitari de vază ai regimului Ceauşescu: George Homoştean, fost ministru al Internelor, şi Tudor Postelnicu, fost şef al Departamentului Securităţii Statului –, cât şi executanţii aferenţi: Marin Pârvulescu şi Vasile Hodiş, foşti ofiţeri în cadrul Direcţiei a VI-a Cercetări penale din Departamentul Securităţii Statului. Sigur, în boxa acuzaţilor ar fi trebuit să se mai afle şi alte personaje (la fel de sinistre), dar acestea au scăpat basma curată, încă din 2000, când instanţa a depus eforturi considerabile pentru a îngropa speţa, răsturnând întreaga vinovăţie în spatele degeneratului Marian Clită (care, actualmente, îşi ispăşeşte condamnarea pentru o altă crimă, comisă în Danemarca), doar pentru a-i proteja pe securiştii care au ordonat omorul. Totuşi, în pofida acestor evidenţe, dosarul Ursu poate reprezenta un nou început şi – de ce nu? – o modificare de optică.
Încă de la începutul anilor ’90, probele adunate de magistratul Dan Voinea certificau că Securitatea şi Miliţia au cooperat de minune în vederea asasinării lui Gheorghe Ursu – în ’85, disidentului i s-a fabricat un ridicol dosar de drept comun (pentru deţinerea ilegală a sumei de 16 dolari), întrucât Ceauşescu semnase nişte convenţii internaţionale şi minţise că în România nu existau deţinuţi politici. Urmarea? Indezirabilii erau transformaţi pe capete (peste noapte) în infractori de drept comun, sau li se lipea eticheta de bolnavi psihici periculoşi, fiind internaţi în tenebroasele ospicii ale patriei (în vederea obliterării). Aşadar, în scripte, dosarul Ursu fusese pasat către Inspectoratul General al Miliţiei, deşi anchetarea şi torturarea opozantului erau înfăptuite de ofiţeri de Securitate, dar şi de doi arestaţi informatori (spărgătorii Marian Clită şi Radu Gheorghe), care au fost instruiţi să-l zdrobească fizic şi psihic, reeditând astfel experimentul criminal folosit în reeducarea de la Piteşti.
Având în vedere complicităţile ucigătoare ale trecutului recent, justiţia are acum datoria istorică şi morală de a face lumină în cazul Ursu, acest rechizitoriu având marea şansă de a reprezenta o primă etapă în investigarea încrengăturilor securisto-miliţieneşti din anii ’80, în condiţiile în care există numeroase mărturii şi indicii ce susţin că, în perioada în care disidentul a fost asasinat, în arestul de la Catanga (Calea Rahovei) au mai murit cel puţin cinci oameni.
Nu în ultimul rând, cazul Ursu demonstrează fără urmă de tăgadă că, de la Gheorghiu-Dej la Ceauşescu, regimul comunist a fost unul genocidar prin excelenţă, ridicând crima la rangul de politică de stat, indiferent de feluritele reţetare uzitate.
Răzvan Gheorghe este scriitor şi jurnalist politic. Licenţiat al Facultăţii de Filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti, a debutat la cotidianul ZIUA, în 2004. În prezent, este redactor al ziarului Evenimentul Zilei și editorialist PSnews.ro
