Generalul Cristian Barbu explică ce a avut și ce a pierdut România și cum s-a ajuns la falimentul unei întregi industrii de apărare. El spune că, dacă până în 1990, România fabrica și exporta orice fel de armament, acum importă inclusiv praf de pușcă, culmea, chiar de la ruși, potrivit adevarul.
România beneficiază de cele mai solide garanții de securitate din întreaga sa istorie, din momentul aderării la NATO, din 2004. Chiar și așa, toate statele membre ale Alianței au responsabilitatea de a aloca o cotă parte din buget pentru a-și asigura propriile forțe militare, iar în ultimii ani de la Washington s-a cerut insistent ca țările NATO să aloce 2,5% din buget pentru armată. România a fost printre primele țări care s-au conformat și încearcă să recupereze timpul pierdut, după aproape trei decenii în care a neglijat tot ceea ce ținea de dotarea armatei. În paralel, în tot acest timp, o întreagă industrie de apărare, vitală pentru România, s-a prăbușit.
Apreciatul general Cristian Barbu, consilier al ministrului Apărării Naţionale şi fost rector şi comandant al Academiei Tehnice Militare, vorbește despre declinul și chiar falimentul industriei de apărare a României. El face o analiză lucidă, ale cărei concluzii nu sunt tocmai liniștitoare, în condițiile în care avem un război la graniță. Dintr-o țară cunoscută ca exportatoare de armament, România a ajuns una care importă până și praf de pușcă. Industria de armament, la fel ca industria civilă, a trecut prin convulsii care au dus la ample restructurări, falimente, convulsii, fără să fie luate măsuri. La fel ca multe alte state europene, convinse că vremea războaielor clasice a apus, România a neglijat tot ceea ce însemna dotare armată.
Până spre mijlocul anilor 1990, România fabrica aproape orice, de la avioane, tancuri, blindate, piese de artilerie și rachete, fără a mai vorbi de muniție. Fabrici importante existau în aproape toate zonele țării, inclusiv în București, unde fosta IMGB producea tancuri.
„Până în 1990 și poate chiar mai încoace, 1995, România era un producător important de armanent și de muniții, inclusiv de sisteme reactive. Mă refer la sistemele din clasa rachetelor. Eram, de asemenea, producători de sisteme de aviație. Și aici mă refer și ca avion destinat armatei, avion de luptă, dar și muniție destinată înarmării avionului. Am trecut prin vreo 36 de fabrici de armament, muniții, aparatură optică, sisteme electronice, pe care, în calitate de student, apoi cadru didactic la Academia Tehnică Militară, am lucrat în unele dintre ele și am mers și cu studenții în practică”, spune generalul Barbu.
România avea, la momentul respectiv, circa 40.000 de oameni implicați în industria de apărare. Azi, cifra este probabil de 15-20 de ori mai mică. Astfel, vine greu de crezut că România exporta armament, dar mai ales că producea inclusiv unele arme extrem de performante și apreciate în acel moment.
Am produs rachete de top, acum importăm pulbere rusească
„Noi construiam rachete în anii 90, aveam fabrică de pulbere pentru motoare rachetă de înalta clasa. În primul rând că noi făceam rachete cu bătaie mărită, aveam și rachete AA31, de tipul aer-aer, de înarmare a aerului și lucram și la variante pentru rachete cu bătaie medie sol-aer. România fabrica rachete aer-aer, sistemul AA, în 90-91. Eu am început lucrul la așa ceva când am terminat Academia în `83 și am lucrat până în `91-`93, când pur și simplu s-au încheiat contractele, s-au terminat resursele, au început oamenii să plece, s-au închis fabricile. Noi lucram inclusiv cu țări din Africa, cu țări din Asia. Mi-aduc aminte că erau seri, nopți întregi când încărcam muniție pentru Irak. Acum, importăm până și praf de pușcă inclusiv din Serbia, produs în unele cazuri chiar în Rusia. În schimb, fabricile de la Făgăraș și Victoria, unde produceam noi pulberi, au fost lăsate de izbeliște”, precizează generalul.
Rachetele sol-sol fabricate atunci de România erau printre cele mai apreciate la nivel mondial.
„Fabricam și sistemul sol-sol, făceam acel sistem de rachete sol-sol GRAD cu bătaie mărită. Este vorba despre racheta care echipează acest sistem artileristic și pe care noi românii am modernizat-o și în totalitate am adus sistemul acesta GRAD de la o bătaie de aproximativ 20 de kilometri la o bătaie de 30 de kilometri, cu motor. Racheta era fabricată în totalitate în România, cu o componentă de luptă extrem de avansată și cu acest focos de proximitate. Era pentru acea perioadă o noutate, doar două instituții mai puteau să facă așa ceva în toată lumea în acei ani”, subliniază generalul Barbu.
Proiectul avionului românesc, îngropat după 1990
Chiar dacă azi pare greu de crezut, România fabrica pe atunci inclusiv avioane. Chiar dacă acestea nu concurau, la momentul respectiv, cu supersonicele americane și franceze sau măcar cu cele rusești, existau perspective. S-a ajuns chiar să se lucreze la un avion supersonic românesc, însă proiectul a fost ulterior abandonat.
„Să nu uităm că noi eram și producători de avioane, Șoimul nostru era un avion destul de bun. Nu toți au început de prima dată cu versiunea finală care este și aici, ci pe parcurs au dezvoltat-o. Șoimul era un avion care putea fi trecut la faza a doua, faza a treia. Sau cum zic americanii: bloc 1, bloc 2, bloc 3 sau diverse alte M-uri. Șoimul putea să fie baza unui avion de același tip subsonic și noi începusem lucrul pentru un avion supersonic românesc. Noi eram în faza de încercări și de testări a avionului în zona de tunel aerodinamic”, mai spune generalul.
